Bunicuţe şi bunici

Suntem foarte preocupaţi în aceste vremuri, de ocrotirea excesivă a seniorilor.

Dar oare câţi dintre noi ştiu cu adevărat ce înseamnă această ocrotire?

Câţi facem ca seniorii noştri să se simtă cu adevărat băgaţi în seamă?

Acel tată ce cândva era exemplul de forţă, de curaj şi înţelepciune, stă acum tăcut pentru a-şi acoperi neputinţa de a ţine pasul cu noua lume. Sfaturile lui sunt deja depăşite, ne deranjează, suntem maturi şi plini de propriile păreri despre viaţă. Nu ne mai place să fim îndrumaţi, deşi ştim că de multe ori el are dreptate. Dar acum noi suntem în linia întâi. Nu ne place să fim perturbaţi chiar şi din propriile greşeli.

Acea mamă ce mai ieri întindea mese de un gust ce ne-a rămas în memorie, ce cu sufletul ei plin de iubire maternă ne umplea sacoşele cu bunătăţi când plecam la casele noastre, ce ne simţea sufletul atunci când era îndoit de gânduri şi ne strecura, fără să ştie tata, câte un ban pentru a ne satisface micile capricii , acum zâmbeşte sfios cu mulţumirea de a fi câteva clipe băgată în seamă. Tot singură, împarte tăcerea cu zidurile reci din locuinţa ei pustie.

Câţi dintre noi ne deranjăm Universul propriu pentru a-i primi alături de noi atunci când ei nu mai sunt putincioşi? Câţi suntem în stare să nu dormim noaptea pentru că le auzim paşii nesiguri în toiul întunericului? Câţi avem răbdarea de a le asculta aceleaşi şi aceleaşi poveşti spuse şi respuse pentru că au uitat că ţi le-a povestit? Câţi dintre noi nu ne enervăm când trebuie să repetăm fraze pentru a fi auziţi sau înţeleşi? Câţi dintre noi le acceptăm tabieturile de o viaţă şi nu le aruncăm coşurile rupte de amintiri?

Ne îngrijorează o eventuală îmbolnăvire a lor , dar în multe cazuri doar pentru că aşa zic toţi. Să nu le dăm virusul! În sfârşit avem un motiv obiectiv să nu-i întrebăm despre sufletul lor aducându-i aproape. Suntem scuzaţi! Iar ei continuă să rămână singuri în tăcerea lor de gheaţă.

Întotdeauna am considerat că este un semn de nobleţe în a locui, acolo unde spaţiul permite , mai multe generaţii în acelaşi loc. A avea toleranţă faţă de seniori şi înţelegere faţă de cei tineri , a împărţi aceeaşi sufragerie la cină într-o atmosferă paşnică, este un semn de educaţie aleasă. A-ţi învinge tabieturile , a avea răbdare cu micile mofturi ale celor din jur, a-ţi sacrifica uneori timp , somn şi conversaţie, face parte din adevărata ocrotire.

Din nou genialul Păunescu surprinde în poezia „Repetabila povară” exact ceea ce , fie şi pentru o clipă, am simţit fiecare:

„………………..

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,

Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

………………………………………. „

Deşi sună a clişeu, nu uitaţi după virus , de sufletele celor ce odată vă luau de mână şi vă deschideau Universul!

Aţi crescut şi Universul ţesut cu trudă împreună, aproape că i-a dat afară.

Sunteţi doar la un pas de uşa de ieşire!