Călătoria și căsătoria
În prima zi de după starea de urgență, m-am deplasat cu autobuzul până în centru pentru a rezolva o chestiune. Mai nou ( de vreo câteva luni), merg de la birou în centrul Clujului de cele mai multe ori cu autobuzul deoarece parcarea mașinii în centru este o problemă. Prefer să nu am această bătaie de cap, ca atare gust din transportul în comun care în Cluj este bine organizat. Și vreau să vă spun că acestă experiență este un adevărat spectacol de personaje.
Și în această primă zi, la întoarcerea spre birou, una dintre celelalte două persoane din autobuz, mă întreabă despre o anume stație de pe traseu. Și deoarece probabil îi era dor să vorbească cu alte ființe decât cele din casa lui, îmi spune câte ceva : despre faptul că simte că a pierdut un an din viață, că a ratat o odihnă cu un bilet la o stațiune, că tocmai înainte cu o zi de starea de urgență și-a luat concediu de odihnă pe care astfel l-a consumat, etc. Omul era bulversat de noua situație din viața lui de 60 de ani. Încercam să-i dau un imbold pozitiv gândirii, vorbindu-i de părțile bune ale situației în care se află , să-i spun că lucrurile se vor așeza și viața își va relua cursul într-un nou normal. Îmi făcea bine să mă aud, îmi dădea și mie curaj. I-a plăcut ce aude și m-a cadorisit cu un compliment cum că noi femeile suntem mai optimiste, mai pozitive. Încercând să-i dau o explicație îi spun că multe femei sunt în linia a doua în ceea ce privește responsabilitatea asigurării suportului material al familiilor lor, ca atare poate nu au simțit presiunea directă a crahului economic, păstrându-și o mai bună dispoziție .
De ce sunt în linia a doua? Multe din ele pentru că așa vrea bărbatul . De exemplu atunci când se căsătoresc iau numele soților fără să se pună problema altfel.
Atins la una din corzile sensibile reacționează: păi cum să-și ia el numele muierii? Așa ceva niciodată, este peste puterea firii. De altfel femeia nu poate să fie responsabilă de suportul material al familiei.
Păi și dacă-i tare deșteaptă și poate?
Păi sigur își va găsi un deștept mai mare ca ea, pe ăla să-l ia! zice el.
Argumentul a fost total, am zâmbit.
Dar a venit stația și domnul a coborât spunând că i-a plăcut interacțiunea.
N-am apucat să-i spun că numele ce-l poartă cineva nu ar trebui să-i dea locul în frunte, așa în general. Și totuși experiența ne-a arătat că uneori (doar) numele îți dă locul în societate. Iar în aceste cazuri acest nume este adoptat cu mare drag de soți si soții în egală măsură. O apartenență la un clan.
Am rămas cu gândul la contractul căsătoriei și la cutumele de peste timp. Că doar mai aveam de mers câteva stații!
Primul stat din lume ce a acordat dreptul la vot femeilor a fost Finlanda în 1906. Ultimele țări din Europa ce au acordat acest drept sunt Elveția in 1971 și Andorra în 1978, incredibil dar adevărat! În Romania dreptul la vot al femeilor a fost obținut în 1938 . Femeile saudite au putut vota pentru prima oară în 2015, ultima țară din lume care a acordat acest drept.
Azi ni se pare un lucru firesc să votăm indiferent de sex, deși iată că nu cu mult timp în urmă firescul de acum era nefiresc.
Revenind la subiectul căsătoriei , poate peste o vreme, a-ți lua numele soției la căsătorie va fi la fel de firesc precum votul de azi al femeilor. Și de ce nu am sta la discuții atunci când ne hotărâm ce nume va purta noua familie? Există situații în care numele soților este mai puțin sonor decât al soțiilor sau chiar caraghios. Și totuși acum soțul nu dorește schimbarea numelui lui cu cel al soției indiferent de situație (excepția întărește regula). Este un obicei prăfuit, zic eu!
Și oare cum ar fi în cazul în care contractul căsătoriei ar avea un termen de valabilitate? Ca orice contract. La implinirea lui am putea să-l prelungim sau nu. Fără supărare! Cred că astfel partenerii din cuplu ar fi mai atenți la comportament sau mai liniștiți că totul are un sfârșit în timp util. Și toată lumea ar fi fericită până la adânci bătrânețe!
Și am încălecat pe-o șa….că a trebuit să cobor la stație …și v-am spus povestea mea!