Un tată ca oricare altul

Păstrez în minte frânturi ale copilăriei alături de tata. Eram băiatul tatii, Petrina. N-a fost să fiu băiat, la început nu a fost chiar pe placul lui dar în timp i-am adus satisfacții ce au compensat primul simțământ. A fost atât de mândru când, la Inspectoratul Școlar din Baia-Mare, a fost felicitat pentru rezultatul meu la examenul dintr-a X-a! Un 10 curat! Sau când a fost sunat de prieteni pentru rezultatul meu de la intrarea la facultate! Pe primul loc!

Poate, inconștient, le-am obținut și pentru a crește în ochii lui.

Îmi amintesc momentul când m-a învățat să citesc timpul arătat de ceas. Eram mică, nu mai știu ce vârstă aveam, dar era prima învățătură pe termen lung de care-mi amintesc primită de la tata. Eram așa de bucuroasă, săream în sus pe canapeaua din sufragerie și îi punem pe toți să mă întrebe cât e ceasul! Răspunsul venea numaidecât.

Pisica avea loc de cinste în casa noastră, tata iubea mult acest animal. Am și eu acest sentiment și am pisicile ca animale de companie.

Știu momentul în care m-a învățat să ascult muzică simfonică. Ne-am așezat pe canapea, eu și sora mea, iar tata ne-a pus Anotimpurile de Vivaldi și, în timp ce muzica umplea încăperea, ne spunea cum să ne construim imagini pe fiecare dintre cele 4 anotimpuri. A rămas pentru mine bucata de muzică clasică preferată pentru că este însoțită de această amintire.

Avea o mulțime de discuri cu concerte, simfonii, muzică ușoară, folk, folclor și poezii recitate de actori. Dintre toate vedeam mereu pe pick-up la îndemână unul dintre discuri, pentru a fi ascultat mai des: Valentin Gheorghiu-recital de pian. Este o imagine pe care o asociez mereu cu casa părintească.

Ca să-i fac pe plac am învățat „Mielul” cântat de Mircea Vintilă:

„Un’ te duci tu, mielule?/La pășune, domnule!……

………Ce rămâne, mielule?/Acest cântec, domnule.”

sau poezia “Repetabila povară” a lui Adrian Păunescu la care tata întotdeauna scăpa o lacrimă:

“Cine are părinți, încă nu e pierdut

Cine are părinți are încă trecut”

Îi plăcea să citească mai mult decât orice, avea o bibliotecă generoasă pentru acele vremuri iar unele cărți la care ținea mult le-a copertat în aceeași culoare. Iubea poeziile, se cufunda în lectura lor cu mare drag. În ultima vreme mă ruga să-i citesc poezii de Marin Sorescu. De fiecare dată lăcrima atunci când asculta frumoasa împletire de cuvinte a acestui poet.

Ori de câte ori mă întâlneam în texte cu neologisme, îl întrebam pe tata și niciodată nu mi s-a întâmplat să nu primesc răspuns. În mintea mea de copil credeam că e normal ca tații să cunoască sensul tuturor cuvintelor.

Îmi amintesc spectacolele de operă și balet la care tata mă ducea în București și Cluj în copilărie sau studenție. Le savura cu setea celui ce în mod obișnuit nu avea unde să le vadă, orașul în care locuiam era prea mic pentru asemenea spectacole.

Îi plăceau tablourile, mereu era interesat de artă și de frumos. Îmi amintesc când a venit de la Cluj cu un tablou mare al unei pictorițe renumite din zonă. Și-a găsit loc de cinste în sufrageria casei noastre. Acum stă în sufrageria mea, alături de gândul la tata.

Altă dată plecat fiind în capitală cu treburi de-ale primăriei, s-a întors cu două paltoane pentru noi, fetițele lui , cumpărate de la Casa de Modă Venus din București. Unul verde celălalt bordo, cu blăniță albă la mâneci. L-am purtat cu multă plăcere până mi-a rămas mic!

Avea un suflet sensibil și nobil. A adus la un moment dat în casa noastră, un copil orfan, Nelu. După ce i-a dat suportul material elementar, s-a îngrijit să-i găsească un loc sigur pentru viața viitoare.

„Timiș Petru

S-a născut la Borșa. Urmează aici cursurile primare și gimnaziale, după care se înscrie la Școala Militară de Artilerie și Geniu din Râmnicu Vâlcea. Este absolvent al Facultății de Drept din Cluj-Napoca. Este căsătorit și are două fiice: Mirela și Sonia. În perioada 1963-1983 a deținut funcția de secretar al orașului Borșa. După această perioadă a lucrat în cadrul ICS Borșa și Exploatarea Minieră Borșa în calitate de jurist. Este stabilit în orașul Cluj-Napoca.”

Este ceea ce scrie sub tabloul ce stă pe unul dintre pereții primăriei din Borșa, în semn de prețuire.

Probabil va fi singurul loc în care și prenumele meu stă la loc de cinste.

Un tată ca oricare altul dar un Om ce a lăsat urme în comunitatea în care a viețuit.

Iar mie mi-a transmis, prin genele amestecate cu ale mamei, dorința de dreptate și dragul de frumos.

Din 2018 este în Cluj-Napoca pentru totdeauna.