Molusca și vilele

L-am întâlnit în plimbarea obișnuită de duminică.

Pui cu cochilia străveziu de fragedă, încerca și el să simtă căldura asfaltului încins. În fața lui se deschidea o lume: zgomot de mașini, pași grăbiți de oameni preocupați, câte o pasăre cu fâlfâit de libertate, furnici zorite să-și care proviziile în cămările lor și greieri ce le cântă în strună pentru a păstra povestea, gândaci leneși și vicleni gata să prindă între piciorușe câte o fărâmitură rămasă în urma strângătoarelor, pisici iscoditoare, doritoare de mângâieri și căței vigilenți și mândri că poartă la gât o zgardă.

O lume! Asta.

Pe melc Creația l-a dat cu casă ce cu greu și-o poartă în spinare dar în care se poate refugia de îndată ce pericolul îi dă târcoale. Casa lui are o cameră în care doar doarme sau se ascunde. Restul vieții și-l petrece în natură, toată zona înconjurătoare fiindu-i o mare locuință: bucătăria este frunza de alături, toaleta este pietroiul de după cărare, dressing-ul este smocul de iarbă de lângă fântână, iar tavanul este cerul de care stă prins un bec mare cu raze. Noaptea se aprinde lumina de veghe ce câteodată ia formă de seceră.

Gata să-l strivesc, m-am oprit, l-am prins de carapace și l-am așezat pe iarba de lângă trotuar. S-a strâns din reflex, nu știa de ce-i fuge pământul de sub picioare. Mi-aș fi dorit să afle, în lumea lui neuronală, că l-am salvat de la o moarte sigură. Era fapta mea bună din acea zi.

Mi-a rămas gândul la melc. Pur, simplu și logic are doar încăperea de care are nevoie. La antipozi, noi oamenii ne preocupăm să avem case peste case cu camere peste camere! Și ne îndatorăm uneori toată viața pentru a ne înconjura de pereți cât mai înalți și cât mai deosebit vopsiți, cu încăperi cât mai mari și cât mai numeroase în care de multe ori nu intrăm decât atunci când facem curat sau atunci când vizităm imobilul ce are rol de casă de vacanță! Un excedent care de fapt ne împovărează viața. Ne gândim casa într-un moment al vieții în care avem copii și ne mai trebuie, neapărat, o camera pentru musafiri. Ehei, dar copiii cresc și pleacă iar musafirii sunt rari sau deloc. Și ne trezim cu case mari și goale în care răsună ecoul pașilor. Și aceasta goliciune ne dă o senzație de pustiu. Iar casa de vacanță ne obligă s-o vizităm și ne generează gânduri de care, la un moment dat, ne-am lipsi cu plăcere.

Cred că ideal ar fi să existe locuințe ale tuturor și să poată fi închiriate în funcție de perioada vieții în care te afli. Ești singur- îți trebuie o cameră; ai o familie cu mai mulți membri – ai nevoie de o locuință cu mai multe camere, iar la senectute revi la o locuință mai mică pe care s-o poți întreține din toate punctele de vedere. Ai avea libertate de mișcare, te-ai putea așeza mai ușor mai aproape de servici fără să-ți pierzi timpul cu navetele. Iar banii pe care ești capabil să-i faci în timpul vieții active ai putea să-i folosești simțindu-te bine și făcându-ți hobby-urile. Fiecare după capacitatea sa fizică și intelectuală. Adică spirit ce se poate regăsi în : cărțile ce le poți citi, poeziile pe care le poți scrie, arta din hainele și bijuteriile pe care le porți, apusurile de soare din locurile îndepărtate pe care le-ai putea vizita, conversațiile plăcute avute cu oamenii dragi, muzica ce-ți aduce în gând imagini cu momente și persoane ce le porți în suflet, profesia pe care o faci cu drag pentru a te simți util, etc.

Proprietățile multe și/sau mari nu fac decât să alimenteze orgolii pentru că patul în care dormi nu e necesar să aibă mai mult de 2 metri pătrați iar masa e suficient să fie atât de mare cât să poată susține farfuriile din care mănânci.

Cum ar veni locuințe în funcție de nevoile omului. În prezent locuințele după nevoi sunt doar locuințele sociale. Austria este campioană la acest capitol. Ea se numără printre primele trei țări din UE în care locuințele sociale constituie peste 20% din numărul total de locuințe. Aici preocuparea pentru locuințe sociale este veche. Încă din 1923 în Viena s-a implementat timp de 10 ani un proiect de construcție a locuințelor sociale prin care „Viena roșie“ a devenit celebră în întreaga lume.

Ehehe, dar nu avem noi creier de moluscă, nu ne mulțumim cu cât ne trebuie ca spațiu locativ! Nouă ne trebuie muuuult, cât mai mult și mai ales să fie al nostru! Uităm că suntem simpli chiriași pe Pământ!