Jurnal de covidată

Durere în gât, nițică durere generală de mușchi, ușoară febră, stare generală ne/bună și nebună. Ce să fie? Hai la diagnosticat. Și iute, iute cu bețișorul în nări și gât. Verdict: detectabil. Adică pozitivă la virusul anului. Era în ziua douăzecișinouă a lunii a zecea a celebrului an douăzecidouăzeci. Mai ușor de citit 29.10.2020.

Primul sentiment pe care l-am simțit a fost de panică, nu mare că sunt bărbată, dar nici deloc. No, se vedem ce urmează?

Următorul gând s-a îndreptat la cele două senioare din custodie: una de 83 de ani cu comorbidități și una de 91 de ani fără boli cunoscute. Ce se va întâmpla cu ele?

Pe mama o trimit a doua zi pe picioarele ei la test: pozitiv. Pe cealaltă nu mai are sens, sigur e pozitivă, și oricum la ea ar fi mai complicată deplasarea. Mama, fără simtome. Soacra, la fel. Partenerul , pozitiv și el cu o răceala ușoară. Începe marea izolare.

Imi așez gândurile felii, felii.

Trece prima zi, iau vitaminele C, D și zinc. Și paracetamol. Iau legătura cu medicul de familie, intru în monitorizare.

Simt o răceală cu simtome obișnuite, toate le-am mai trăit. Chiar și dispariția gustului și mirosului am experimentat-o în alte vremi. Pierderea gustului și mirosului este un sentiment foarte ciudat, aș scrie file întregi despre asta! Îmi lipsește apetitului, nu-mi trebuie dulce și în general nu mi-e poftă să mănânc pentru că nu savurez gustul, mănânc doar la comanda de gol din stomac. O cură sigură de slăbire!

Nu-mi trece gândul la ce se va întâmpla cu mamele? Toate știrile mi-au inoculat cât este de periculos pentru seniori.

Mai trece o zi: eu mai bine, una din mame, cea mai mare în experiențe de viață, face febra. Hopa, nu e bine! Paracetamol și ceai. Mult.

Ziua următoare, eu și mai bine, mama în continuare nimic, soacra deja revenită la normal. A dispărit febra , starea revine la obișnuit.

Și mai trece o zi, eu doar cu o voce “pe nas”, mamele nimic.

Și mai trece una și nimic, și mai trece una și nimic, și mai trece una…nimic. Partenerul , la fel ca mine.

La televizor mii, deja zeci de mii de infectați. Panică, jale.

Și la mine nimic neobișnuit.

Virusul există, este foarte contagios, habar n-am de unde l-am pescuit, dar un procent foarte mare dintre noi îl gestionează într-un firesc al propriului corp. Cred că dacă eliminăm isteria ce vrând/nevrând dă zilnic buluc peste noi prin știri, lucrurile pot fi trăite în acest nou normal. Da , sunt și cazuri grave, da sunt și cazuri de oameni fără alte boli (știute) ce au murit, da sunt situații tragice cu repercusiuni neprevăzute , dar să nu-i uităm pe ceilalți peste 90% ce au norocul să gestioneze acest virus într-un normal al lor ce înseamnă o formă ușoară. Nu mai dați buluc în urgențe, spitale, cabinete, nu-i mai bolunziți pe medici cu întrebări nesfârșite de ce se întâmplă. Nu se întâmplă nimic deosebit! Iar dacă vi se întâmplă și dacă ceilalți peste 90% se vor comporta într-un firesc, fiți siguri că voi cei cu o forma mai gravă veți avea loc să fiți tratați în spitale.

Cu un fel de misticism, cred în destin, cred că fiecăruia îi este rezervat norocul sau nenorocul propriu. În general și în toate. Cum să explicăm bolile incurabile apărute din senin la tineri , la oameni dragi nouă? Tot ca un fel de neșansă, tot ca un fel de destin. Dacă zilnic am vorbi doar despre poveștile celor ce se îmbolnăvesc de cancer am ajunge niște isterici ce văd la fiecare înțepătură , semn de boala incurabilă.

Pământul s-a oprit, lumii i s-a ridicat părul în cap! Nu mai învățăm, nu mai muncim, nu mai călătorim, nu mai socializăm. Respirăm!

Nu e normal. Trebuie să avem grijă, să fim atenți la igienă, să nu ne suflăm unul în gura celuilalt, să încercăm să limităm cât mai mult răspândirea în masă și în același timp a virușilor, în general. Dar să ne trăim viața în continuare . Altfel nu vom pocni de virus ci vom pocni în timp, de nebunie sau de alte efecte colaterale. Și eu cred că totuși majoritatea este cea care contează chiar dacă nu toți facem parte din majoritate. Întotdeauna a fost așa!

Viața trebuie să meargă mai departe!