Decât bolnav și împreună mai bine sănătos și singur

Oare?

Am auzit într-o seară la televizor un personaj ce se lăuda că nu a mai fost la mama lui în vizită de 5 luni, pentru a o proteja de boală. Că se merge la ea în condiții speciale, rar și cu interacțiune de la distanță.

Eu locuiesc și cu mama care , după ce a rămas singură, și-a dorit să vină lângă noi pentru a nu vorbi cu singurătatea.

În momentul în care m-am contaminat cu virusul buclucaș, lesne de înțeles că s-a contaminat și ea. În primul moment s-a instalat panica de ambele părți. La televizor comunicatele se încheie cu urmatoarea propoziție : ”Virusul ucide!” de ți se ridică și părul ce nu-l ai! Ar suna mai corect “Virusul poate ucide!” dar … n-ar mai fi suficientă panică!

Mă întreb, oare care mamă din cele două exemple e mai fericită?

Cea care stă singură și pe vreme de pace și pe vreme de război cu virusul și care își deapănă gândurile, nu tocmai vesele la o anumită vârstă , într-o singuranță austeră ce-i răvățește ființa și pe dinăuntru și pe dinafară sau cea care aude zilnic pașii propriului copil , care se așează la cină și cineva îi urează poftă bună dar care, datorită vieții active a celor din jur, este expusă situațiilor diverse inclusiv de contaminare cu viruși?

Mama cea singură va ieși din perioada de izolare un om mult mai trist, mult mai îngândurat și mult mai secătuit de fericire. Și, în final, mai vulnerabil.

Mama cea înconjurată de familie trăiește zilnic provocări care-i țin simțurile treze , o face să-și dorească să lupte chiar dacă se va îmbolnăvi. Pentru că ea se afla în ringul vieții.

Indiferent de vârstă, singurătatea este apăsătoare. Omul este o ființă socială ce are nevoie de comunicare, de dialog, de împărtășire a simțirilor și impresiilor. Chiar și cercul familiei este uneori prea mic. Probabil la această concluzie au ajuns foarte mulți în această perioadă de izolare. În plus, de multe ori nu toți cei din familie sunt cei cu care te potrivești cel mai bine în gândire . Părinții și copiii nu ți-i alegi , sunt legați genetic de tine dar pot diferi în multe abordări.

O întrebare la care răspunsul să ni-l dăm în gând : dacă părinții sau copiii noștri nu ne-ar fi rude , ne-ar fi prieteni? Răspunsul ar trebui măcar să tempereze și să ne modeleze comportamentul în familie. Să fim mai toleranți și să acceptăm și prietenii mai puțin perfecte.

Poate tocmai lipsa unei obligativități de parteneriat pe viață este cea care face ca legătura cu soțul/iubitul ,soția/iubita să fie puternică și în final cea mai trainică.

Viața este frumoasă dacă este trăită și alături de prietenii pe care-i avem și cu care împărtășim aceleași valori/crezuri/preocupări chiar dacă nu avem legături genetice.

De fapt, cred că viața este frumoasă! Neapărat împreună!