Perfecțiunea iluziei

Ați fost vreodată ziua, pe lumină, într-un club de noapte?

Seara oglinzile multiplică frânturi de imagini mișcătoare, faldurile perdelelor ascund misterul din interior, culori multiple și reflectorizante dau impresia unei lumi de basm! Dacă pui și sunetele din difuzoare împreună cu pâcla de aburi ce iese discret de sub treapta din podea, ai imaginea unui loc ce te face să te simți vedetă. Dar, odată cu lumina zilei, toate dispar precum caleașca Cenușăresei după ce ceasul a bătut miezul nopții. Pereții sunt șterși, mesele uzate, podeaua zgâriată, perdelele decolorate iar pupitrul DJ-ului plin de praf.

V-ați văzut vreodată casa în razele soarelui după ce tocmai ați încheiat curățenia?

După ziua de șmotru totul miroase a soluție parfumată de curățat, praful a dispărut de pe obiectele ce mobilează camerele, faianța sclipește, chiuveta la fel, geamurile sunt atât de curate de parcă nu există. Totul este perfect! Asta dacă nu apar raze de soare să inunde încăperile! Atunci îți dai seama că o poți lua de la început: pe geam sunt plin de urme de la cârpa cu care l-ați șters, un praf fin plutește peste tot în atmosferă, fire de păr stau agățate de picioarele scaunelor și urme de degete se fălesc discret pe mobilă. Dezastru! Dezarmant!

Ați privit vreodată din același unghi orașul ziua și noaptea, mai ales de sărbători?

Noaptea străzile sunt curate și inundate de luminițe, copacii au forme ca din tablou, clădirile ancestrale , unele cu turnulețe, par niște castele în miniatură, băncile cu siluete mute te îndeamnă la visare. Totul feeric! Dar soarele neobosit aduce ziua ce ne dezvăluie imperfecțiunea: străzile se aștern în fața noastră cu ciobituri în asfalt, micile castele devin niște clădiri ponosite cu tencuiala pocnită, copacii sunt plini de praf iar băncile au picioarele ruginite și lemnul zgâriat. Mirajul dispare!

Când eram liceană, într-o seară de sâmbătă am fost într-o discotecă, era distracția maximă la acea vreme. Dans, muzică, magie! Am dansat aproape toată seara cu un băiat ce mi-a plăcut: dansa bine, părul des pieptănat pe spate, figură cuceritoare. Doar dans, nu prea am schimbat vorbe. Ne-am dat întâlnire a doua zi la cofetarie la o prăjitură. Șoc: făt frumos din seara precedentă era cu fața brăzdată și fără vreo doi dinți din față. Stop, punct!

Întunericul ne dă iluzia perfecțiunii, fără praf, fără tencuieli căzute, fără urme de degete, cu toți dinții și fața fină.

Lumina aduce la vedere fiecare fisură a materiei și ne amintește că avem multe de îndreptat.

Dar amândouă sunt fascinante când sunt împreună: lumini ce par mai sclipitoare în întuneric, albul ce este mai imaculat lângă negru, curățenia perfectă alături de praful ce nu se vede, mediocrii ce lângă ignoranți cred că sunt genii dar mai ales deștepții ce pot să atragă atenția mediocrilor câte lipsuri pot avea, chiorii ce lângă orbi cred că văd până departe.

Toate la un loc crează o iluzie fără de care viața nu ar mai fi la fel de frumoasă!

Sau poate ca viața în sine este o iluzie ce poate fi minunată!