Dolce far niente sau a face (din) dulce, nimic!

Sărbătorile de iarnă ne aduc întotdeauna nu doar o perioadă de repaus dar și un moment în care tragem linie, ajungem la un finish pentru a ne așeza la un nou start. Asta ne dă o stare de concluzii, de bilanț dar mai ales de speranță. Cu această stare trăim zile multe ce compun perioada de pauză a sfârșitului de an. Ne relaxăm fizic și răsuflăm ușurați din rărunchi pentru că am ajuns și de această dată, cumva ,la un terminus.

Suntem mulțumiți sau nu, toți sărbătorim Crăciunul și Anul Nou cu toți Sfinții la pachet.

În acestă perioadă chiar dacă ne trezim la aceeași oră fără să ne cânte cocoșul electronic, sentimentul deșteptării este diferit. Gândul că nu ne așteaptă nimic planificat riguros, ne așterne pe față un zâmbet. Bem cafeluța simțindu-ne stăpâni, ne servim micul dejun chiar dacă de obicei nu o facem din lipsă de timp, butonăm telecomanda televizorului fără un scop anume și lăsăm timpul să treacă necăjit că nu-l băgăm în seamă.

Urmează ore de plimbare, mâncare, somn, citit, filme, cleveteală, gânduri trimise și primite, toate într-o liniște interioară aproape totală. Și trece o zi și mai trece o zi și încă una și, dacă nu ne urcăm pe cântar, suntem pe deplin încântați de noi . Suntem într-o stare pe care o numim fericire. Sau o confundăm cu ea.

Doar că timpul își ia revanșa și aduce sfârșitul repausului. Iar ceasul deșteptător înlocuit cu succes de alarma telefonului deștept ( atât de deștept încât știe prea multe despre noi!) ne aduce aminte că e timpul să ne legăm șireturile și să deschidem ușa locului de muncă. Visul de Cenușereasă se spulberă și aerul tăios de afară ne scutură basmul.

Greu, foarte greu, ne reîntâlnim cu scaunul de la birou, cu tastatura pe care s-a așezat praful și cu coșul de gunoi ce așteaptă cu gura căscată să primească deșeurile minții.

În astfel de momente de schimbare de ritm îmi dau seama cât de greu, spre imposibil, le este persoanelor ce nu lucrează niciodată, dar mai ales celor care nu lucrează și au venituri (what??), să-și piardă statutul de “dolce far niente” sau în traducere liberă starea de “taie frunze la câini” .

Păi după ce ai gustat din vidul de preocupări și griji al traiului zilnic, din trezirea liberă și micul dejun cu mișcări somnoroase de pisică răsfățată, din vacanțe în care îți flutură părul și mintea a nimic, din constatarea că cu cât „dormi” mai mult cu atât contul se alimentează mai abitir, după toată suma de mulțumiri de sine ce de multe ori nu miroase a bine, cum să te mai trezești la țingălitul soneriei, să mergi și să ai grijă cum răspunzi la telefoane pentru a nu deranja interlocutorul, să-ți pui mintea la contribuție cum să adaugi valoare lucrurilor și acțiunilor tale, să admiți observații la greșeli, să plătești din cont dări și datorii fără să-ți păstrezi ție totul?

Cum? Imposibil!

Îi înțeleg perfect, n-au cum! Ajung să facă orice pentru viața de huzur : trădează, mint, lingușesc, fură , șantajează și nu se mai pot opri! Doar că tortul din care trăiesc este acoperit cu o peliculă grețoasă!

Pot face excepție cei ce moștenesc averi și au la dispoziție consumul acestora, dar dacă nu și-au găsit un hobby sau o preocupare să le umple timpul, e vai de sufletul lor!

E ianuarie iar eu mi-am lăsat papucii cu ponpon, mi-am încălțat cizmele fără toc și am trecut linia de start a noului an. Fără resentimentul că muncesc pentru că am iluzia că fac lucruri.

Bune!