Puțin despre generația „delete”.

Am avut plăcuta surpriză ca, aflându-mă într-un bloc nou în drum spre o vizită, să mă întâlnesc cu locatari aproape la fel de „noi” ca și locul, de sub 30 de ani, care mă salutau chiar dacă nu ne-am mai întâlnit vreodată. Prima dată am crezut că e o întâmplare , m-am întâlnit cu o persoană bine educată – mi-am spus – dar atunci când situația s-a repetat, într-un alt loc și cu un alt personaj, mi-am dat seama că nu mai este un lucru singular. Frumos, am gândit, acești oameni proaspeți au entuziasmul de a saluta pe oricine împarte cu ei blocul , chiar și pentru scurta perioadă de timp cât durează o întâlnire pe scara clădirii. Probabil interacțiunea rară cu persoane în carne și oase îi bucură atât de mult încât simt nevoia să-și exprime entuziasmul printr-un simplu salut.

Îmi trece prin minte o întâmplare povestită de un prieten în care , undeva în vechea Germanie capitalistă, un vecin binevoitor a fost reclamat de către un vecin circumspect pentru salutul primit la fiecare întâlnire. De… ca între vecini! Ursuzul a cerut organelor să cerceteze dacă vecinul entuziast are ceva interese ascunse față de el. Alte vremuri, altă lume!

Mai descopăr la unii tineri cu diverse profesii , un mod foarte atent în exercitarea meseriilor pentru care s-au pregătit . Îmi place respectul pe care și-l dau unii altora dar și meseriilor pe care le practică. Un profesionist într-ale medicinii/ingineriei interacționează civilizat cu un profesionist în arta culinară sau în arta aranjării unghiilor. Fiecare este bun în domeniul lui și fiecare are nevoie de celălalt. Iar ei se apreciază reciproc, parcă mai mult decât în vechime.

Schimbând registrul , în noua eră a coletăriei, aceeași proaspeți, în cazul unor comenzi online folosesc tasta delete fără să se gândescă dacă prin scurta apăsare nu pot să provoace scuturări inutile ale materiei.

Comandă compulsiv diverse produse printr-un automatism specific și după o perioadă suficient de lungă pentru ca produsul să plece spre ei dar prea scurtă să nu le mai trebuiască, apasă magica tastă de ștergere. Nu știu dacă toți pot să-și imagineze că dincolo de o simplă apăsare de butoane, există oameni care preiau comanda, oameni care împachetează, oameni care ridică coletul , oameni care-l transportă și în final cel care apasă pe sonerie să pună pachetul buclucaș în brațele doritorului mofturos.

Există varianta în care produsul nu se potrivește și totul are o explicație , dar există și varianta în care pur și simplu doritorul s-a răzgândit dintr-o toană: că nu mai vrea, că nu mai are chef, că jocul s-a terminat. Și începe traseul invers, iar sonerie, iar ridicat, iar transport și despachetat. Curierii taxează dus, taxează întors, taxează , taxează…nici ei nu mai știu ce! Energie consumată degeaba! Dacă jocul cu coletul îl arde la buzunar, se învață minte. Poate! Dar dacă „platforma” magică permite ștergeri după ce materia s-a pus în mișcare și nu sunt taxați, jocul devine vesel pentru o parte dar stupid și costisitor pentru cealaltă.

Tot din ignoranța împletirii cu virtualul face parte și păruiala din diversele locuri de întâlnire. Transpun în realitate jocuri violente în care cel ce le stă în cale este un monstru ce trebuie distrus. Cu pumni, cu ciomege, cu pistoale, cu orice numai să-și curețe calea. Prea târziu află că în realitate nu există butonul return.

Sunt puțin din plusurile și minusurile celor mai noi de pe planetă.

Într-un echilibru ce de multe ori dă zero!