Unde-i lege-i oră fixă!

Evenimentele m-au dus într-o sală de așteptare dintr-o judecătorie. Lume multă, mâini ce se frământau. Înșirați pe bănci lipite de pereți și lipiți între ei, oamenii șușoteau, fiecare vărsându-și povestea către celălalt. Nici urmă de viruși, de Covid, doar problemele ce-i preocupau! Eu însoțeam fiica, martoră de nevoie într-un dosar de circulație. Pierdere de vreme, doar spectacol.

Toti frământații au fost chemați la aceeași oră, 9.30, ora deschiderii sălii de ședințe. Cum nu suntem obișnuite într-ale judecătoriilor și conflictelor, ne-am prezentat când gongul bătea 9.30. Punctualitatea este pentru mine lege nescrisă. Am primit-o de acasă și am transmis-o mai departe fetelor mele. Stupoare, eram nr.69 pe lista de la intrarea în sală!! Câțiva zeci de oameni chemați toți la aceeași oră, a deschiderii sălii de sedință!!

Mi-am amintit de o situație asemănătoare: la un cabinet medical pacienții au fost chemați la aceeași oră, la deschidere. Când mi-a venit rândul, după vreo două ore, am întrebat medicul de ce se procedează astfel și am primit un răspuns care m-a amuzat: ”Păi dacă nu vin pacienții programați, să stau ca proasta?” Sinceritate maximă! Că noi ăștia de dincolo de ușa cabinetului puteam sta ca proștii, că proști eram! ”Proști da’ mulți!” zicea răposatu’ Lăpușneanu.

Revenind, că doar n-a sta judecătoarea ca proasta, dacă nu se prezintă cei ce trebuie judecați! Am stabilit deja că proștii sunt dincolo de ușă. Doar că dincolo este relativ. Ca-ntotdeauna!

Începe sedința. O domnișorucă pașnică striga în ordine personajele din dosarele trecute pe foile de la intrare: Rostaș, Lăcătuș, Lingurar…. Ciobana, Laviniu, Mandolița…și alte nume și prenume cu rezonanță de neauzit. Se mai strecura câte un nume de comună, probabil pârâtă de vreun locuitor călcat pe papuc de căruța primarului.

Toți oamenii îmbrăcați modest, poate și-au dat și haina de pe ei plimbându-se pe holurile judecătoriilor. Cu probleme imaginare sau reale, aici își aud numele strigat, simt că există și sunt importanți. Unii, reclamagii de profesie, într-o permanentă dispută cu toată lumea și cu toate regulamentele, vin să-și expună filosofiile netipărite sau trimit avocați, fiind prea importanți, prea ocupați sau prea infatuați. Alții, pârâți de ocazie (sau nu), vin speriați și grăbiți să scape de clopoțeii de pe coadă. O a treia categorie, martorii, aduși de voie sau de nevoie, relaxați că fac parte din categoria privilegiată a acestor secvențe de viață. Ei sunt binevoitorii de ocazie.

Dincolo de perete, din sala ce naște miracolul sentințelor, o voce puternică și certăreață ia la rost Rostașii. Protagoniștii ies cu capul plecat și dinții strânși a ciudă! Până data viitoare când din nou se vor așeza preocupați pe băncuța răbdătoare.

Dacă toate cazurile din dosare s-ar fi desfășurat conform regulilor, cu părțile prezente si cu dezbateri, cred că stăteam acolo vreo două zile. Am bifat doar 2 ore. Organizare precară chiar în instituția ce are pretenția că rezolvă debandada lumii!

Nu o să înțeleg niciodată cum se poate pierde vremea cu dosare, reclamații, înfățișări, dezbateri de fond și de alte cele, ore, săptămâni luni și ani!! Ceva mi se pare că nu funcționează bine. Parcă totul este o piesă slabă de teatru cu doar două tipuri de personaje: cerșetori și bogătași somnoroși întinși pe divan!

Știu că viața nu este matematică dar mai știu că tot acest du-te/vino din ceea ce înseamnă justiție este neclar, obositor și consumator de energii. Și mai știu că nu-mi doresc să fiu nici pe coridoarele sălilor de judecată dar nici în băncuțele din sală îmbrăcată în robă sau la catedră cu ciocanul de împărțit dreptate, în mână!

O lume plină de dreptate neîmpărțită și de împărțeală nedreaptă.