Copiii

Un subiect fierbinte: a avea sau a nu avea copii.

Ființa omenească este o minune. Tot complexul corpului, tot complexul gândirii, tot complexul manifestărilor unei ființe sunt irepetabile și nu sunt realizabile decât prin uniunea naturală între cele două celule de la mamă și de la tată. Nu părintele 1 și părintele 2.

Ca atare fiecare părinte poate să spună că, prin copil, a făcut o minune și din acest motiv este îndreptățit să afirme că este cea mai mare realizare din viața lui. A face minuni nu este posibil decât în povești și asta dacă ai bagheta fermecată. Deci viața unui părinte este un basm. De cele mai multe ori frumos.

Copiii, fire nevăzute ce leagă pe viață doi oameni!

Surpriza noului venit ne face și mai doritori de zămislire: cu cine va semăna, ce caracter va avea, etc. Faptul că nu avem niciuna din aceste cunoașteri face ca lumea să se înmulțească. Este o surpriză încărcată de speranță: va fi mai bun decât noi, va face treabă mai bună decât noi, va fi cel mai bun prieten al nostru, etc. Aceste speranțe ne mână să încercăm o dată și încă o dată și încă o dată să avem copii.

Dacă printr-o greșeală tehnică s-ar cunoaște trăsăturile adulte ale viitorului copil, probabil mulți nu s-ar mai înmulți. Ar fi mai puțini bețivi cronici, hoți, criminali, mincinoși, escroci, etc. Chiar dacă aparent ar fi mai bine, de fapt ar fi un dezastru!

Orice facem, fie că este lucru casnic sau profesional, pentru a ieși ceva bun, este necesar să sacrificăm timp, să întreprindem lucruri pentru desăvârșire, să lăsăm la o parte alte acțiuni .

La fel și în cazul copiiilor. După apariția lor în viața noastră este necesar să facem sacrificii și să fim responsabili. Ele se transformă continuu și dacă la început sunt fizice: cu nedormit, ridicat în brațe, schimbat scutece, legănat , cu timpul apar cele spirituale : moduri de transmitere a diverselor învățături , frământări alăturate suferințelor lor, gânduri de tot felul.

Și sunt responsabilizări. Și sunt sacrificii. Și sunt eforturi. Și multă, foarte multă toleranță!

Și cu cât sunt mai susținute, mai aproape de ei, mai serioase dar mai ales mai potrivite fiecărui copil în parte, cu atât rezultatele vor fi mai bune pentru toți. Oricâtă școală am face, oricâte cunoștinte teoretice am acumula, nu ne califică în a fi un părinte perfect. Vom fi surprinși de noile evenimente din viața noastră iar reacțiile sunt multiple: împlinire, fericire, depresie, sufocare, etc. Doar înțelepciunea noastră va face să ne adaptăm cu noua stare. Iar cunoașterea și cultura vor determina comportamentul adecvat.

Spuneam și spun din nou: ar fi foarte bună o școală de părinți!

Unele persoane cu mare drag de viața lor personală și/sau profesională conștientizează că nu sunt capabile să sacrifice din timpul lor sau să se responsabilizeze suficient pentru a deveni părinți. Este o alegere pentru care poate vor plăti: printr-un anumit soi de însingurare; prin lipsa unor sentimente ce nu le poți avea decât zămislind oameni. Mulți știu asta și o fac în cunoștință de cauză. Este o alegere și nu este de condamnat.

Dacă la început copiii sunt ființe dependente fizic și material de părinți, vine vremea în care se transformă în adulții ce ne stau alături. Este momentul desăvârșirii operei de părinte. Să ai lângă tine necondiționat niște prieteni, să bei cu ei o cafea la terasa din colț, să vezi împreună filme, să râzi cu poftă alături de ei , să faci surprize și să le primești, să le asculți cu răbdare suferințele și să ai cui să le spui pe ale tale, să suni pentru banalul “ce faci” sau să răspunzi la aceeași întrebare a apelului lor. Toate acestea într-o relație de reciprocitate și nesubordonare.

Pentru asta merită să fii părinte!

Și este foarte bine!