Istanbul, norocul pisicilor și al pescărușilor

De la Imperiul Roman la Imperiul Otoman, de la palatul Topkapi la palatul Dolmabahce, de la biserica Sfânta Sofia la Moscheea Albastră, de la continetul european la continentul asiatic, de la locuințe de 20 metri pătrați la vile de sute de metri pătrați, toate în Istanbul. Un oraș mare, mare de tot! 150 km lung și 50 km lat. Iar pe această suprafață un furnicar de suflete care încearcă să-și ducă traiul. Milioane.

Partea veche a urbei este brăzdată de străduțe înguste și în mare pantă, majoritatea cu sens dublu, pe care se strecoară mașini ce-și sug burta atunci când trec una pe lângă cealaltă. Dacă te afli într-una din ele faci la fel: tragi aer în piept, îți ții respirația poate așa devii mai subțire. Nu se claxonează, au răbdare. Nu le vezi pumnul scos pe geam sau gura șuierând a înjurătură. Case lipite, unele renovate, probabil proaspăt cumpărate, altele părăginite sau părăsite, adăpostesc suflete resemnate.

Din loc în loc resturile de ambalaje îmi amintesc că orașul este prada consumatorilor. Pe lângă case, în fața ușilor, farfurioare cu mâncare sau vase improvizate cu apă sau lapte. Pentru pisici. Câte un culcuș într-o cutie sau o pernă abandonată adăpostește pisica străzii. Ea doarme extrem de relaxată, știe că nimeni nu-i va face rău. Nici măcar câinele ce împarte cu ea porția de sărăcie. Se ignoră sau se caută ciulindu-și urechile, să se asigure că totul este în rutina cu care sunt obișnuiți. În aer pescărușii, că doar marea este la o aruncatură de băț, ciugulesc bucuroși din gunoiul ce nu are capac, completându-și masa pescărească cu câte un rest de pâine. Locuitorii străduțelor înguste și a locuințelor sărăcăcioase au venituri mici și pentru a supraviețui trăiesc în clanuri de familii sprijinându-se unii pe alții. Rup un pic din puținul lor pentru animalele nimănui pentru că știu ce înseamnă să-ți fie frig și foame. Împărtășesc simplitatea vieții într-o simbioză ancestrală om-animal.

În cartierele cu vile amețitoare nu trăiesc aceste animăluțe. Marmura străzii este prea rece iar poarta se deschide automat doar când ies mașini sclipitoare. Cine să le mângâie?

Pe stradă puține domnițe sunt în portul specific musulmanilor, un motiv în plus să-ți amintești că mamele strămoșilor lor au fost fete aduse în dar sultanilor și că ele aveau altă credință.

Chemarea imamilor, câte 5 pe zi, mă atenționează că mă aflu într-o țară musulmană.

Prima, la 5 dimineața, mă trezește din somnul somnoros al turistului cu dinții strânși a ciudă că odihna mi-a fost deranjată. Ultima, la 22, mă găsește pe vasul de croazieră ce plutește pe apele Bosforului, cu ochii la șoldurile dansatoarelor din buric și cu gura plină cu baclavale ce-mi dau senzația că viața este dulce. Personaje din toate colțurile lumii fac front comun în distracția de pe punțile cu miros de apă sărată. Stingheri la început, turiștii din țările cu reputație mai puțin răsunătoare, încearcă să demonstreze că și țara lor merită atenție. Măcar în acel moment, să nu ceară prea mult! Sunt mai prietenoși iar pe ringul de dans se dezlănțuie cot la cot cu fețele albe și pistruiate ale puritanilor. Îmi fac loc și eu în unduirea generală pe ritmuri orientale, cu o indiancă de-o parte și cu o pereche de chilieni de cealaltă parte.

Cu picioarele pe uscat, admir martora tăcută a stăpânirii romane, Sfânta Sofia. Chiar dacă sfinții creștini scot cu greu capul de după stratul de tencuială ce îi acoperă, o prezență invizibilă și impunătoare mă vede și mă iartă precum și noi iertăm greșiților noștri! Un val de pânză ascunde parțial desenul creștin de pe fruntea cupolei principale, musulmanii nu acceptă chipuri pictate. Din buline mari mă privesc inscripții cu numele califilor musulmani. O întâlnire sub același acoperiș a credințelor cu cei mai numerosi enoriași, creștină și musulmană, într-o simbioză ce ne confirmă că Divinul este doar unul.

Las la plecare o ureche pentru chemările la rugăciune, o mână pentru răsfățatul pisicuțelor și un ochi ce va privi zarea albastră a infinitului mării.

Poate mă voi regăsi, undeva, cândva…