Pe aripile … mării

Seară.

Urc în avionul ce mă va duce la punctul de îmbarcare pe vasul de croazieră. Pentru o scurtă și inedită vacanță.

Aterizez și mă trezesc într-un șir de oameni ce merg toți în aceeași direcție: spre banda de ridicare a bagajelor de cală și poarta de ieșire din aeroport. Barcelona.

Văd o față cunoscută, mă reped s-o îmbrățișez. Recuperez valiza și ies.

În drumul spre locul de somn intru în câteva magazine alimentare deschise pentru a-mi cumpăra o bere. Prinde bine și de sete și de foame. În toate locurile deschise cu vânzare alimente, lucrătorii sunt numai personaje ce nu aparțin locului ca baștină: indieni, pakistanezi, nepalezi, etc. Barcelonezii sunt pe stradă: se plimbă, râd, unii se împleticesc. Nu pot să cumpăr bere, este trecut de ora 23 și nu se mai vând băuturi alcoolice. Nu este negociabil. Asta îmi amintește de un episod similar din Sankt Petersburg : după ce am umplut coșul cu vodkă de adus acasă, că licoarea de acolo era mai bună, fiind ultima seară a omului târziu de vacanță și ora trecută de 23, vânzătoarea ni le-a pus înapoi pe raft. Am rămas foarte surprinși. De … Rusia comunistă ne ziceam atunci în barbă. Dar iată că nu-i deloc așa. Spania democratică și monarhistă este la fel. Nu pot să nu mă întreb ce-ar fi dacă la noi s-ar adopta o asemenea regulă. Haștagii ne-ar pune la zid!

După cazare, ies la un bistro împreună cu partenera de vacanță să mâncăm și să bem în sfârșit o bereeeee. Din nou surpriză, fiind târziu, se servește numai înăuntru, terasele se închid. Uf, ce de reguli care se respectă!

A doua zi, ne îndreptăm cu nerăbdare spre vapor. Mare, mare, mare…Mă simt o furnică neînsemnată.

După formalitățile necesare, sunt un card pe care-mi este stocată identitatea. Pașaportul, biletul și alte documente, pot fi arhivate. Cardul este noua mea legitimare.

Camera de 5 stele, cu stele de mare și alte organisme marine sub formă de bibelouri, îmi amintește că mă aflu într-un hotel plutitor. Altfel nimic nu se mișcă, construcția este uriașă, apa n-o clatină.

Pe coridoare mișună aceeași indieni, pakistanezi, nepalezi și africani, într-o mișcare continuă de curățare, lustruire, primenire. Mă simt ca-n filmul Pe aripile vântului, stăpana servită de fețe umile, zâmbitoare și harnice dar închise la culoare. De fiecare dată când trec pe lângă un lucrător mă întreb oare ce poveste are? Mi-ar plăcea să le-o ascult. Dar nu am timp, sunt atâtea senzații de trăit!

Rafturi pline de bucate care mai de care mai bine aranjate și mai îmbietoare, baruri peste baruri cu cocktailuri și amestecuri de cafea de le uitam denumirile de la o zi la alta, nenumărate sortimente de răcoritoare, vin și bere, dulciuri colorate în toate culorile curcubeului.

Piste de alergare, piscine acoperite sau descoperite pentru orice variantă meteo, săli de întreținere corporală, de înfrumusețare, de dezmorțire, de schimbat vorbe, de tăcut, de gândit și de negândit, într-un cuvânt de toate din câte ai putea să-ți imaginezi pentru a te răsfăța.

Și mult, mult, mult dans și distracție. Așa cum îmi place mie.

La posturile superioare: barmani, chelneri, bucătari, fețele se mai albesc. Europeni, coreeni, câte un vietnamez de soi.

Românii noștri au doar funcții cheie. Sunt puțini și sunt foarte buni. Pentru posturile inferioare românii nu mai vin, nu se mai mulțumesc cu banii oferiți pentru asemenea joburi – ne zice unul dintre românii manageri pe vas. Îmi crește inima-n piept! Alin, Valentin, Oliviu, Maria, etc, toți cu uniforme și trese. De șefi.

-De când ești pe vas Valentin?

-De 20 ani, câștig bani frumoși, n-am familie și-mi place ce fac.

-Ce vrei să faci după ce te vei retrage?

-Mă întorc în România, vreau să-mi fac o fermă dar mai ales vreau să citesc mult, mult, este pasiunea mea. Aici lucrez de la 8 dimineața până noaptea la 1 sau 2 cu o mică pauză, și nu prea am timp.

-Valentine, știi bancul cu pescarul?

-Nu.

-Undeva, pe o insulă exotică, sosește un iaht cu un bogătan la bord. La debarcare acesta întâlnește un pescar ce se odihnea la umbra unui palmier. -Ce faci? întreabă bogatu’ -Mă odihnesc. Am pescuit azi cât să-mi ajungă de mâncare pe această zi mie și familiei mele și acum mă odihnesc- spune pescarul liniștit. -Păi de ce nu pescuiești mai mult , să vinzi surplusul, să-ți iei încă o barcă, să vinzi și mai mult, să te îmbogășesti, să-ți cumperi apoi un iaht ca și al meu și să vii să te odihnești? întreabă sfătuitor bogătanul. – Pentru ce să trec prin toate astea, când eu deja mă odihnesc! răspunde calm pescarul.

Valentin zâmbește, cred că nu prea vrea să știe de acest banc.

Ancorăm în mai multe porturi: Valencia, Ibiza, Portofino, Ajaccio-Corsica.

Mă grăbesc să explorez locurile. Ce poate să nu fie frumos? Altă lume, alte obiceiuri și peste toate tihna turistului fără griji. În căutare de imagini noi, de magneți de frigider, de terase pe care să se răsfețe cu bucate alese dar mai ales în postura de domn servit de alții.

Ajaccio-Corsica, locul de naștere a lui Napoleon. Un aer încărcat de putere îmi însoțește pașii. Pe o străduță pavată se ițeste casa în care s-a născut cel ce și-a pus amprenta asupra omenirii. Stau într-un șir de oameni așteptându-mi rândul la intrare. O tânără din grupul nostru întreabă contrariată dacă vom fi lăsați să intrăm fără bilete cumpărate on line. Da, răspund instantaneu, cineva în carne și oase ne va pune în mână un bilet cumpărat pe loc. Rămâne surprinsă. Nu este obișnuită, la ea totul este on line, restul nu există. Taman invers ca la mine.

Imobilul simplu, interioarele austere. Plecat din acest mediu Napoleon va lupta pentru Libertate, Egalitate, Fraternitate. Dar puterea și preamărirea îl vor transforma în împăratul Napoleon. S-a ghilotinat un rege, Ludovic al XVI-lea, și s-a încoronat un împărat, Napoleon I. Dulce este gustul puterii! Transformă oamenii. Atunci și mereu!

Ibiza. Stau la una dintre terase și ascult povești cu diamante și porțelanuri fine. Auzind limba română, lângă noi se oprește un om al străzii : o femeie la care nu mai poți să-i ghicești vârsta. Mă ridic din atmosfera ce sclipește și mă îndrept spre ea. Părul încâlcit, dinții stricați, slabă și pierdută. O întreb cum de a ajuns în această stare? Bânguie ceva despre dans, bebelușe (Cronica Cârcotașilor) despre o familie destrămată a părinților, despre un copil pe care-l crește mama, despre închisoare. Se ține din când în când de gură, o dor foare tare dinții. Nu mai poate povesti. Îi dau câțiva euro și o rog să plece de la acea terasă, să nu mai cerșească acolo. Mă ascultă și dispare. Ana.

Mă reașez la masa. Un nod în gât nu-mi dă pace. Încerc să le spun doamnelor de la masă povestea cerșetoarei, dar îmi dau seama de distanța enormă între cele două lumi. “Pe pământ avem de toate…și noroi și stele” vorba poetului Păunescu.

Îmi scapă o lacrimă. Ajunsă înapoi pe vas, plâng în voie. Eu aici între dâre de parfum și prosoape pufoase schimbate de două ori pe zi, ea acolo cu durere de dinți și o foame cronică. Știu, eu am învățat, eu muncesc, eu respect reguli. Dar poate și ea ar fi făcut la fel. Într-o altă familie! Unde ești tu Școală de Părinți?

Mă reașez cât pot de repede pe orbita strălucirii.

La unul dintre restaurante, într-una din seri, un Chef cu stea Michelin ne oferă un spectacol de neuitat. O animație proiectată pe masă și pe farfurie, desenează felul de mâncare ce ni-l va servi Chef-ul. Grozav spectacol, mâncare delicioasă. Un tânăr ambițios, Chef recunoscut pe un vas de renume. Indian, 30 de ani. Frumoasă carieră, minunat destin! El a avut noroc, divinul i-a hărăzit un caracter pe măsură. Puternic, ambițios, luptător.

Continui plimbările de pe coridoarele vaporului, lume multă si pestriță.

Zăresc doamne cochete și simandicoase ce-și etalează turbanele de dive în ton cu moda altor vremi. Cu fețe albe și fine, gesticulează cu mișcări grațioase ce nu au învârtit polonicul în cratițe și nu au apăsat cuțitul pe fundul de lemn tăind ceapa.

Zăresc persoane în scaune cu rotile ce și-au propus să trăiască o parte din viață cu animație în jur. Neputincioase, și-au cumpărat servicii ce poate vor înlocui senzația omului întreg.

În lift , singură cu o doamnă palidă și pistruiată, mă bag în seamă pentru a alunga stângăcia solitudinii:

-Sunteți din Anglia?

-Nu, sunt din USA.

-Hello, USA! Zic.

Câteva ore mai târziu, în același lift, mă bag din nou în seama cu două negrese:

-Sunteți din USA?

-Nu, suntem din Anglia.

-Hello England! Zic.

La mine toate erau pe dos! Și in lift!

Ultima locație de ancorare, La Spezia. Alei, palmieri, mare, bărci, vacanță. Pe străzi îmi atrage atenția o sculptură în nisip. Nu știu de ce, mă apropii și las câteva monede în pălăria ce stătea cu gura căscată pentru mărunțișul trecătorilor. Auzindu-ne vorba, ne spune “mulțumesc”. Din nou îmi saltă inima-n piept. O româncă! Angela. Mă apropii, o întreb de viața ei. E mulțumită, doar că și-a investit toți banii într-o casă în România. Regretă, și-a dat seama că fala proprietății imobilului nu-i servește la nimic.

Sfârșit de traseu, Roma, buricul pământului acum 2000 de ani.

Merg spre aeroport. Ajung. Lumea, altfel. Mă trezesc din visare. Sunt și oameni ce pleacă sau vin de la muncă. Alte preocupări, alte stări de spirit. Viața așa cum este ea.

Rămân în urmă, marea , vasul cu zeci de etaje, aleile cu palmieri, terasele cu bucate alese, castelele din piatră, Ana cu durerea ei de dinți și Angela cu mormanul de nisip sculptat.

Iar eu păstrez în suflet experiența unui vis frumos pe un vapor și o lacrimă pentru distanța dintre noroi și stele.