Cină pe întuneric

Baloane colorate la intrare, “Bine ați venit!”, lume într-un număr timid.

Sunt pregătită emoțional să particip la un eveniment pe care mi l-am dorit demult.

Intru în clădire și atmosfera devine prietenoasă: pahare cu șampanie , fețe de oameni amabili, câteva cuvinte despre curiozitățile ochilor.

Apare Alina.

Emoționată, pășeste sigură pe ea, știe că nu sunt obstacole și vrea ca apariția să fie la înălțime. Bastonul alb l-a lăsat în geantă.

Într-o rochie de catifea verde închis cu urme de sclipiri la mâneci, cu părul buclat și fața aranjată, ne adresează câteva cuvinte de bun venit.

Mă apropiu de ea și o cuprind. Fericită că sunt acolo, mă strânge la piept și-mi șopteste cu emoție:

-Îți place cum m-am machiat?

-Ești frumoasă Alina, zic după ce-i privesc chipul.

Mă cuprinde din nou și sper să-și dea seama că m-am îmbrăcat frumos pentru evenimentul ei.

Ne anunță așezarea în sală și mă trezesc făcând pași ținând în mână nodul unui fir ce ghidează patru persoane ce vor împărți aceeași masă. Înaintez pe un culoar , ușa se închide în spatele nostru. Se lasă un întuneric total. Merg cu pași mici, nesiguri, ținându-mă de nodul firului și cu cealaltă mână de prietena din spate pentru a-mi mări siguranța.

Intru într-o “pădure” din crengi ce îmi mângâie fața. Păsări imaginare scot sunete plăcute. Stau acolo preț de câteva momente, savurez imagini ce mi se formează în minte. La un moment dat am senzația că ciripitul păsărilor se transformă într-un strigăt disperat.

Pornesc, fac pași mărunți și mulți, mi se pare că nu se mai termină.

Ajung la masă, pipăi scaunul pe care mă așez cu grijă. Verbal, iau pulsul vecinelor să mă asigur că sunt lângă mine și că totul este ok. Întind mâna spre fiecare și încerc să-mi creez imaginea lor prin senzația dată de atingerea mâinilor. Poate pentru că le cunosc sau poate nu, atingerea îmi dă aceeași informație despre felul lor de a fi.

Cu multă bunăvoință Alina ne aduce la pipăit un glob pe care nevăzătorii ating continente, un recipient de boia pe care scrie asta în braille, un centimetru cu puncte în relief cu care-și măsoară hainele. Nu recunosc nici un continent. Doar niștre proeminențe pe un rotund.

Mi se pune în față un pahar cu apă. Se umple după sunetul scos de lichid. Constat că ducându-l la gură nu am precizia așezării în locul potrivit pentru băut.

Porția de mâncare adusă este un mister. Ce o fi în farfurie? Ating ușor cu degetele, nu-mi dau seama, nu este momentul potrivit să mă murdăresc pe mâini. Încep să mânănc sau mai bine zis, încerc să mănânc. Tai la întâmplare bucăți prea mari de carne, caut haotic prin farfurie ce-ar mai putea fi, încarc furculița cu materie și simt că bag furculița goală învers în gură.

Știu că nu mă vede nimeni dar oare ei ? Când știu că-i văd toți?

Prăjitura o mănânc mai civilizat, este într-o caserolă și spațiul de scotocit este mai mic.

Orice mișcare din jur îmi atrage atenția în mod deosebit.

-Cine-i?

Constat că orice conversație sau acțiune îmi păstrează capul în față cu ochii privind nimic. Un soi de rigiditate.

Se termină când gazdele ne așează pe masă lumânări ce cu flacăra lor plăpândă mă readuc încet la lumină.

Dar ei?

Sala tace.

În sufletul meu a rămas o liniște de smoală.

Am cunoscut-o pe Alina pentru că am căutat-o.

Nu vede dar simte.

Nu vede dar ascultă.

Nu vede dar spune lucruri grozave dintr-o altfel de lume.

Pentru o lecție, pentru o meditație, pentru o bucurie, pentru o viață.

Iar acestea ar trebui predate la școală.