Ingineri de 35 de ani

Și iată a venit rândul întâlnirii cu colegii de facultate. Cei cu care acum 35 de ani cântam Gaudeamus de răsunau coridoarele Facultății de Automatizări și Calculatoare de pe Barițiu din Cluj.

Având experiența simțirilor neterminate de la întâlnirea cu colegii de liceu, acum fiind una dintre organizatoare, ne-am văzut trei zile la rând.

Ziua principală, cea cu cursul festiv.

Ingineri bine îmbrăcați s-au prezentat în deja celebrul amfiteatru 40, unii dintre ei aflați la prima reîntâlnire cu colegii. Aceștia mult mai festivi și mai emotionați. O mână de oameni, doar 29. Uitându-mă pe “Tabelul nominal” cu absolvenții acestei secții din 1989 unde suntem toți în număr de 56, îmi dau seama că acum ne-am adunat mai mult de jumătate. Cu atât mai mult cu cât doar 54 mai suntem deasupra pământului.

Revederea este plină de zâmbete, ne căutăm din priviri încercând să găsim ce am lăsat acum 35 de ani.

La un moment dat îmi îndrept privirea spre intrare și observ unul dintre profesorii ce au răspuns invitației. Pare un coleg: cu cozoroc, mult mai subțire decât acum mulți ani, are o figură întinerită. Sigur are bine pe dinăuntru! Ceilalți doi sunt doar puțin schimbați față de acum câțiva ani. Poate într-o perioadă a vieții traversăm un platou în care schimbările fizice nu sunt atât de mari. La unii!

Mai așteptăm un profesor, decanul de vârstă dintre invitați.

Ies o clipă pe coridor să văd dacă-l zăresc. Un Domn stătea răbdător să-și adune puterile pentru a doua serie de trepte. Este profesorul așteptat. Cobor pentru a-l însoți spre amfiteatru.

Suntem toți în bănci.

Timpul parcă s-a întors. Suntem din nou studenții zbanghii dar conștiincioși, obosiți de tinerețe. Atunci. Acum suntem obosiți de viață.

Fiecare spune ce crede că-l reprezintă, ce crede că dorește să se știe despre el dar pe fețele lor se vede că sunt bine. Un bine pe care fiecare și l-a construit cum a știut și s-a priceput.

Domnii profesori, cu talentul lor de oratori, ne spun cuvinte captivante și cu tâlc, ce ne amintesc că suntem într-un mediu academic.

Glasuri tremurate, ochi umezi, poze. Și poza de final în fața clădirii.

După masă: restaurant, mâncare, cafele, băuturi și multe vorbe.

La sosirea domniilor profesori, mă așez lângă decanul de vârstă. Ascult cu interes o mulțime de gânduri pe care nu mai are cu cine să le împartă, a rămas singur de curând. Are 90 de ani, un cap limpede și plin de informații interesante de cultură generală. Doar corpul este uzat și nu-l mai poate controla așa cum făcea odată. Asta îl face să se simtă stingher.

Schimb vorbe și cu unii dintre colegi. Puține. Prea puține.

Seara se termină în club cu dans. Melodii mai vechi și mai noi ne prind într-o mișcare comună . Nu ne mai privim pe furiș perechile pentru a le surprinde priviri rătăcite spre alte fețe, nu mai suntem geloși pe schimbul de perechi pentru dansul în doi, nu ne mai deranjează buna dispoziție împărtășită cu alții, zarurile aruncate nu mai fac zgomot. E o veselie plăcută. Un soi de fericire.

Ajunsă acasă târziu în noapte, nu pot adormi. Mi-a rămas gândul la vorbele înțelepte și singure ale domnului profesor. Și la solitudinea neașteptată a unui coleg rămas văduv. Un ecou pustiu îmi țiuie în urechi!

După doar 3 ore de somn, mă remontez pentru ultima interacțiune cu colegii ingineri. Cu cearcane ascunse sub creme salvatoare, fac față cu brio si mai ales cu plăcere.

Ne plimbăm și aflăm de la un cunoscător, istorii ascunse în clădirile orașului. O ploaie bogată ne udă pașii. Nu ne pasă, încă suntem împreună!

O cafea pe o terasă, o ciorbă aburindă pe alta și ultimul dop de vin spumant ce sare jucăuș, pun punct unei frumoase întâlniri de la care nu ne vom lua gândul câteva zile bune.

Știu că pe unii nu o să-i mai întâlnesc niciodată, știu pe unii o să-i văd de multe ori.

Clipele au rămas în urmă, doar rochia atârnată pe umeraș pentru a fi curățată îmi amintește că spectacolul acesta s-a încheiat.

Începe numărătoarea inversă până la următoarea reprezentație.