Îmi doream de mult timp să cunosc viața moldovenilor de dincolo de Prut. De cum s-a ivit ocazia agenția DOR m-a dus acolo.

Deplasarea rutieră îmi derulează imagini pe care nu le-am văzut demult. România noastră plină cu de toate. Drumul prin localități este plăcut, privesc gospodării cu povești pe care mi le imaginez: o casă făloasă cu termopanele vremii și curtea pavată ordonat, cu flori la geamuri și în ghivece răspândite prin ogradă dezvăluie o gazdă disciplinată ce a pus osul la activitățile altor țări ce pot plăti mai bine truditorii. O altă costrucție, cu pridvor de lemn și geamuri așișderea, șade tăcută un pic mai încolo. Curtea este modestă, aleea din pământ bătătorit de generații este mărginită de iarbă și flori ce cresc după voia naturii, sădite demult în tinerețea veselă a bunicilor ce acum șed pe scăunelul din fața porții în speranța că va trece cineva pentru un salut. Mai încolo o casă cu același pridvor din lemn și fundatie din piatră dar frumos văruită, are lemnul acoperit cu un strat corespunzător de vopsea. În curte poteca este din piatră iar pe margini se văd smocuri de iarbă tăiată și floricele bine îngrijite. Aici tinerii se amestecă cu bătrânii ce au ridicat gospodăria. O pisică doarme tolănită la soare fără să-i pese de musca zburdalnică ce i se așează pe ureche sau de câinele ce o privește invidios din lanțul ce-l priponește lângă poartă. O tihnă de dincolo de lume plutește în aerul din jurul casei lor.

Măgăoaia pe roți ne duce prin păduri umbroase pe serpentine ce ne leagănă aducându-ne aminte ce bine râdeam în copilărie când ne aruncam unii în alții la curbe. Un baraj secat din care a rămas o băltoacă spală două gâște amețite de căldura verii caniculare ce a stors pământul de apă.

Ajunși în dulcele târg al Ieșilor îmi arunc încălțările într-un hotel cu multe stele. După o curățare superficială iau o parte din praful cules pe drumul și urc într-un taxi pentru un ochi prin oraș. În mașină, muzică populară bănățeană.

“De ce nu moldovenească?” întreb.

“Am cumpărat din piață un stic cu muzică , nu știam de unde-i muzica”

“Mi-ar fi plăcut o <Hai Catrină și-mi arată, măăăi….>”

Orașul dominat de Palatul Culturii mă face să mă simt într-o poveste. Pe străzi grupuri mari de tineri reuniți la Congresul tinerilor Ortodocși din Moldova se îndreaptă spre locuri ce-i adună pentru diverse activități specifice. Îmi înclin fruntea în fața mormântului marelui domnitor al istoriei noastre Alexandru Ioan Cuza, din Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi. Nu voi conteni să mă întreb ce o fi simțit când a fost alungat din țară.

A doua zi ne îndreptăm spre hotarul de nord-est al țării. Trecem “Podul de flori” fără flori. După formalități succinte, iată-ne dincolo. Nu observ schimbări majore, poate case un pic mai prăfuite și drumul peticit.

Următorul popas: Ungheni. Sărbătoare mare: 33 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova. Număr semnificativ.

Tarabe, turtă dulce, fețe de masă cu broderii, vin de casă, jucării din plastic, linguri de lemn, jucării din lemn, linguri de plastic, etc.

Un platou de prune, struguri și piersici îmi aduce aminte de gustul adevărat al fructelor necontaminate de regulamente ce le fură din dulceață.

Un primar prezentabil cu părul bine pieptănat se îngrijește de noi: ne prezintă locurile importante din centru, se oprește politicos și amabil la mesele meștesugarilor chemându-i pe nume, ne plimbă printr-un parc unde un mic spectacol ne face să ne simțim prețuiți, ne conduce spre un local Alb sub forma de Casă unde suntem ospătați onorabil. Mă simt ca un președinte. I-o spun.

Urmează drumul spre capitală. Chișinău.

Un oraș mare, cu lumini, reclame jucăușe, blocuri mari și mici, parcuri mari și mici, cu Ștefan cel Mare la loc de mare cinste.

Pe străzi domnițe cu rochii și pantofi sport, tineri cu ochii în telefoane și căști în urechi, seniori cu nepoți de mână, ba chiar și o bicicleta Glovo.

Oprim o doamnă pe stradă să ne îndrume spre Universitatea lor de Stat. Dă din cap energic că nu vorbește românește, dorește să-i vorbim în engleză. Deși cu bunăvoință, nu reușeste să ne ajute. Alte întrebări, alte personaje, de data asta românește.

O masă rotundă cu istorici, oameni de afaceri și oameni de stat din zonă, îmi provoacă plăcerea dialogului. Aș fi stat mai mult acolo dar ziua de congres era pe sfârșite.

Altă zi, alte plăceri.

Vizităm cramele din burta Moldovei: alei subterane de sute de kilometri cu milioane de sticle de vin, cu povești nesfârșite, cu praf pe dopuri, cu camere regale de degustare, cu șoapte pierdute printre urmele lăsate pe pereți de extractorii de calcar. Tunelele sunt rezultatul nevoii de materiale de construcție. De altfel multe dintre clădirile Chișinăului par a fi neterminate din cauza calcarului albicios. Cică demult acolo a fost o mare, pe pereții hrubelor se văd urme de pești și de alte vietăți marine. Și acum este tot o mare dar de neliniști și speranțe. Ale tuturor.

Un castel cu nume aparent de doamnă, Mimi, se lasă străpuns de curiozitățile vizitatorilor. Un moldovean de origine albaneză, harnic si tenace, Constantin Mimi, construiește spre sfârșitul anilor 1800 un lăcaș în care strugurii sunt transformați în licoarea zeilor- vinul. Azi, un castel de 5 stele stă martor istoriei. Totul sclipește sau nu sclipește intenționat. Butoaie cu povești de arbori de stejar ce dau gust vinului, sticle pentru conducători de state, sticle cu vin de sute de ani și bolți răcoroase din cărămida autentică. Peste toate, lucrători disciplinați de 5 stele ce și-au pus șortul cu zâmbete.

O fabrică de creme/ șampoane/ parfumuri/ uleiuri aromate, poartă numele de Viorica. O Viorică mov. Îmi place.

Spre final de deplasare intrăm în magazinul renumitei fabrici de dulciuri Bucuria. Nume sugestiv. Cumpăr bomboane pentru a transmite bucuria și altora sub formă de daruri dulci. O fabrică mare aflată în proprietatea statului cu oameni mulți ce lucrează. Oare pot să muncească fără să fie păziți de mormanul de regulamente pe care noi a trebuit să-l adoptăm prin apartenența la Europa Unită? Oare pot să consume din ambalaje ce conțin plastic fără să fie atenționați cu pictograma UE obligatorie si generatoare de costuri suplimentare? Da, uite că pot și sunt cel puțin la fel de atenți să fie totul bun, curat, gustos și bine îngrijit.

Înapoi spre țară.

Cu bagajele burdușite de bucurii, unele sub formă de bomboane, cu sticle de vin bine parfumat și cu voie bună, măgăoaia pe roți mă aduce acasă.

Cântecele pe care le fredonez împreună cu noii prieteni mă trimit înapoi în timp.

“M-am suit în dealul Clujului…”

sau

“Așe beu oamenii buni…”

sau

“Fost-am omul pădurii…”

sau, sau, sau…

A fost bine.

În urma mea rămân: merele delicioase, aleile subpământene cu sticle de vin îmbietor, castelul cu urmele pașilor președintilor doritori de glorie, cremele Vioricii, dulcele Bucuriei și mulți oameni cu speranțe.

De mai bine.