Orașul cu dantele de ciocolată

O deplasare planificată într-un oraș ce adună anual milioane de turiști. Bruges.

Avionul mă lasă la peste o sută de kilometri de destinație, în aeroportul unui oraș cu nume franțuzesc și rezonanță regală: Charleroi. Fiind bine organizați îmi iau repede bilet de transfer.

Poposesc în Bruxelles pentru un mic dejun târziu alias brunch și o plimbare prin celebra Piață Mare ce se mărginește cu Casele Breslelor, Primăria Orașului și Casa Regală.

Prima dată au apărut casele breslașilor sub forma unor piețe acoperite pentru expunerea mărfurilor în caz de vreme neprielnică: carne, pâine,țesături, etc., nu doar pentru a-i apăra pe negustori de frig și ploaie ci mai ales pentru o mai bună evidență a taxelor de colectat de către stăpânii acestor piețe.

Atunci când oamenii harnici cu initiațivă și putere de muncă încep să adune bani apar și autoritățile pentru a culege impozitele corespunzătoare. Hop și Primăria falnică având ca moț o statuie a Arhanghelului Mihail ucigând demonul. Care demon? Al cărnii, al pâinii sau al țesăturilor? Încă nu s-a stabilit.

Văzând că în piață sunt doar clădiri pentru oamenii harnici de rând și pentru autoritățile ce abia așteptau să le culeagă taxe, nobilii s-au gândit să se reprezinte și ei printr-o clădire și astfel se naște Casa Regelui în care nu a locuit niciodată vreun rege. Această clădire mai are denumirea și de Casa Pâinii pentru că a fost costruită pe locul unde înainte era o piață de pâine. Imediat îmi sare gândul la câte clădiri de la noi s-ar putea numi: Casa Abatorului, Casa Metalurgistului, Casa Tractorului, Casa Țesătorului etc, după intreprinderile dărâmate și transformate în blocuri de locuințe sau locații de birouri, unele pustii.

Așadar în celebra piață bruxeleză numai negustorii, autoritățile și nobilii aveau clădiri, săracii aveau doar pașii desculți.

Nimic nou până aici!

Fug repede să nu mă stropească celebrul Manneken Pis și iau trenul din inima capitalei spre destinația finală.

În gara subterană trenurile vin la fix și pleacă la fix ora stabilită. Dacă nu ești vigilent vagoanele pleacă precum autobuzul de acasă după care ai fugit și te-a lăsat cu ochii-n soare. În tren: navetiști, turiști, studenți de toate soiurile. Cu pantofi sport, cu tocuri, cu rucsace sau genți de firmă.

Ajung în Bruges. Uau!

Gara este aproape de partea veche și turistică a orașului. Merg pe jos și în doar 15 minute ajung pe străzile pietruite și înguste mărginite de clădiri cu fațade din cărămidă și acoperișuri dantelate. Hotelul de multe stele are o fațadă la stradă de doar câțiva metri dar odată intrat ți se deschide o clădire cu coridoare multe, curte interioară încăpătoare și o terasă tăcută și îmbietoare. Constat că multe clădiri au acest gen de construire: o fațadă îngustă și o dezvoltare generoasă în interior. Aflu ulterior că impozitele erau plătite după numărul de geamuri aflate la stradă. Acesta este și unul dintre motivele pentru care unele clădiri vechi au geamuri zidite.

Mă plimb prin labirintul de străzi pavate cu piatră și fără trotuare, pe marginea canalelor ce umezesc fundațiile clădirilor de cărămidă știrbă pe ici pe colo. Trec pe lângă multe terase pline ochi de turiști unde peste tot se servește berea locala ZOT sau Straffe Hendrik. Super buuuunăăăăăăă! O clădire din centru găzduiește fabrica locală de bere De Halve Maan ce-și transportă berea spre punctele de îmbuteliere printr-o conductă subterană de 3 kilometri. Inedit!

Multe magazine de dantelă. Ochiuri mici de ață formează tablouri, gulerașe, fețe de masă, botoșei, globuri pentru pomul de Crăciun, broșe, rochițe și te miri ce alte obiecte cu broderii la care nu te-ai fi gândit. Dantelistele belgiene care au moștenit postul de la străbunele lor, te primesc cu un zâmbet lipsă. Totuși au multă bunăvoință pentru a-și vinde marfa.

Și mai multe magazine cu ciocolată. Ciocoholicii sunt la ei acasă. Albă, bej, maro, neagră, simplă, cu fructe, cu spume, cu biscuiți, în cutii, în pungi, în vitrine, pe rafturi, pe mese, pe geamuri, pe pereți. Munți de ciocolată! Buuunăăăăă! Ciocolătașii sunt tot belgieni, moștenitori de meserie, dar ceva mai “dulci” decât dantelistele. Probabil au un rulaj mai mare!

O plimbare cu barca pe canalele orașului mă apropie de lebedele elegante ce, când au chef , desenează inimi cu gâturile lor pentru a ne aminti că iubirea este ingredientul esențial al vieții.

Mă așez la o masă într-un restaurant unde chelnerul este asiatic. Amabil, ne servește ce dorim din lista meniului bucătărit tot de un asiatic. De… muncă mai grea! Prea mulți aburi, prea multă gălăgie pentru urechile fine de occidental! La plecare ne spunem La revedere într-o română puțin vorbită de asiatic. În drumul lui spre pământul făgăduinței a poposit în țara noastră ca zonă de tranzit . Mai are câțiva conaționali rămași la noi pe care încearcă să-i aducă la el.

Altă terasă, alți chelneri, de data aceasta mai răsăriți, că de… și terasa este mai în centru. Niște băieți bruneți cu piele măslinie ce dacă ar putea ar scoate covorașul să se roage de cinci ori pe zi, aduc licoarea fermecată a locului cu preocuparea de a fi cât mai iuți. Peste tot se servește berea ce se fabrică acolo. Oare este un regulament bine stabilit ce trebuie respectat sau este un patriotism local de a spijini activitatea unui antreprenor de-al lor? Oricare dintre variante mi se pare grozavă.

Ultima zi pentru mine acolo, o zi de duminică, are organizat un maraton. Străzile cu alergători sunt flancate de privitori. Mă opresc și eu pentru o clipă. Zăresc fețe dârze, picioare puternice ce împing asfaltul în grupuri sau singuri și care aleargă pentru sănătate sau pentru a-și dovedi că pot. Toți sunt învingători.

Privirea mi se oprește pe un scaun cu rotile împins în alergare de un participant. Nu este singular, mai văd unul și încă unul. Un val de susținere de pe margine și imaginea acestor luptători de pe scaunele cu roți și a celor care-i împing de mânerele din spate mă emoționează puternic. Timpul îngheață într-o secvență de putere. Simt ca eu aș putea face orice. Poate fac.

Maratonul se încheie , victorioșii iau loc pe podiumul răsplătitor.

Efortul acesta s-a încheiat, să-nceapă altul! Ca-ntr-o roată ce nu se oprește chiar și când a ta se oprește.

Și roata mea se învârte.

Din nou transfer. Autostrada clocotește de mașini grăbite în toare direcțiile. Șoferul autocarului este francez , locuiește aproape de granița cu Belgia. Lucrează în Belgia pentru că aici salariile sunt mai mari, cel puțin în domeniul sau în zona lui. Eu credeam că în țările vestice lucrătorii sunt mulțumiți cu bunăstarea pe care o au. Se vede că “goana după aur” nu are granițe de timp și spațiu.

Din nou aeroport, din nou acasă.

Ce-a rămas?

Clădiri cu acoperișuri dantelate, ciocolată, dantelă, canale cu lebede, inimi de gâturi pentru inimi de iubire, bere, cărucioare ce aleargă și o zi frumoasă cu soare din viața mea într-un oraș cu multe ziduri înalte din piatră și cărămidă pe alocuri știrbă.