Borșa Maramureșului meu drag

O întâlnire cu oameni de suflet, colegi de facultate, mă aduce după mult timp din nou pe potecile Maramureșului.

Moisei, comuna cu rezonanță de eroi, ne găzduiește pentru două zile. Descopăr aici suflete mari de oameni harnici și inimoși, gazde ce ne primesc de parcă am fi musafirii vieții lor private.

Mă simt bine, le spun cu mândrie că sunt de-a lor, că vibrez la trăirile pe care ni le pun pe tăvi invizibile.

Lemn, iarbă, flori, pânze de bumbac brodate și albe ca zăpada, lemne de foc stivuite ordonat și o liniște deranjată doar de susurul apei ce-și face datoria de a menține viața.

Pe strada asfaltată ce cândva a fost uliță, trec rar oameni și de fiecare dată ne salută cu recunoștința întâlnirii. Un câine al gazdelor ne însoțește pașii de fiecare dată când ne deplasăm dintr-un loc într-altul, fălos că are pe cine ocroti si mulțumit că-i băgat în seamă. Patrocle.

Multe case aranjate, cu gazon și flori bine îngrijite ne zâmbesc de după gard. Ici colo, pierdute în timp, câte o casă veche din lemn a cărui geamuri sparte ne semnalizează absența gospodarilor ce cândva forfoteau prin ogradă. Se încăpățânează să rămână în picioare martore tăcute ale istoriei locale.

Cu dorința de a le arăta locuri noi, îi invit la o plimbare prin orașul copilăriei mele, Borșa Maramureșului.

Nu le dezvălui emoția mea. Au trecut ani de când nu am mai fost pe aici.

Înainte de hotarul orașului ne oprim la monumentul eroilor din Moisei, loc de meditație dedicată strămoșilor noștri viteji ce poate nu au știut ce istorie vor scrie.

Abia zăresc din strada mare stâlpii cu capete stilizate de oameni curajoși, plăsmuite artistic în piatră de Vida Gheza. Garduri în dreapta și stânga aleii ce duce spre ei mărginesc terenuri retrocedate.

O casă familială construită în dreapta aleii mult prea aproape de monument, crede că fiind acolo va prelua strălucirea eroilor aproape uitați. Dar vitejiile se scriu altfel.

Urc treptele abrupte din piatră ciobită de vreme, pierdute în smocuri de iarbă ce cresc fără a cere voie. Mă imaginez pionieră, stângând cu emoție o coroană de flori adusă pentru a fi depusă lângă vasul de piatră în care atunci ardea o flacără simbolică.

Acum vasul este suportul unei bălți uitată de ploi și al câtorva monede cu rol de îndeplinit dorințe pământene.

Trei culori cunosc pe lume…parcă răsună printre ramurile păduricii din apropiere și în gândurile mele. Dar vântul le împrăștie repede.

Plecăm.

Cu mirare constat lipsa vechiului monument de intrare ce semnaliza hotarul Borșei. Nici măcar urmele lui de pe sol nu mai există.

Înaintez, mă uit în dreapta și în stânga și aproape nimic nu mai este la fel iar ceea ce recunosc este în paragină.

Gara este inexistentă, probabil șinele de tren sunt transformate demult în garduri de case făloase. Mai încolo abia deslușesc silueta vechii clădiri a primăriei, noroc cu steagul tricolor și cel albastru cu stele al Europei Unite. În centrul localității umbresc pământul clădiri noi sau vechi și renovate cu multă sticlă. Căile de acces și intersecțiile mă derutează, aproape nu știu încotro s-o iau.

Drumul drept ne duce în Complexul Turistic. O mulțime de clădiri cu arhitectura prea diferită între ele dau alt aer acestui loc decât cel știut de mine. Un amestec de vechi cu nou, de lemn cu sticlă, de piatră cu inox, de păsare cu nepăsare, toate legate de alei știrbe lasă impresia de femeie frumoasă cu ciorapii rupți.

Cu eforturi mici: o floare, o iarbă și câteva borduri bine așezate s-ar îmbunătății aspectul.

Cabana Stibina, altădată un hotel-restaurant primitor este astăzi o ruină rușinoasă. Pare că vrea să dea o palmă pe obrazul prezentului ce uneori este nedrept. Ca într-un film nevăzut decât de mine aud râsete, muzică, mașini ce lasă domni și doamne binedispuse și mă văd privind cu optimismul tinereții spectacolul vieții de atunci.

O voce mă aduce în timpul real și iată-mă în telegondolă, construcție măreață ce privește de sus casele din lemn rămase printre copaci ce au scăpat netăiați. În apropiere, suratele lor cu termopane, cu parcări ce susțin bolizi 4X4, cu acoperișuri blindate de panouri solare, le privesc cu un aer de superioritate superficială.

La capătul traseului, soarele este mai aproape iar zarea ne lasă să privim fără pașaport departe, departe…

La întoarcere poposim în centru. Calc cu emoție pe locurile dragi ale copilăriei mele.

O clădire în ruină îmi amintește că mama nu mai este precum nu mai este nimic din strălucirea pereților construcției ce altădată era un renumit magazin, Crișul.

Câțiva pași mai încolo noua primărie falnică cu inox sclipitor și uși aproape automate nu mai are pe pereți decât nume necunoscute mie.

Mă îndrept spre un loc mai tăcut pe care sper să-l găsesc neschimbat. Doresc să aprind o lumânare la mormântul bunicii mele, mama tatălui. Găsesc doar un loc îngust ce îndeplinește rol de cărare spre celelate morminte dar care are totuși o cruce foarte veche ce poartă poza bunicii.

Nu mai este aproape nimic din ce știam. Probabil nici micul oraș nu mă mai găsește pe mine. Suntem chit.

Și totuși…

Din nou Moisei, din nou oameni primitori. Maramureșenii mei.

Alături de suflete calde de colegi, reușesc să-mi recapăt binele. Un bine prezent al cărui istorie începe să se piardă în aburii vremii.

Vizitez mănăstirea din zonă cu speranța că Divinul care le cunoaște pe toate știe că mi-e dor de mama, de tata, de copilărie și sper că va duce simțirile mele prin undele nevăzute ale văzduhului acolo unde toate acestea sunt realitatea mea paralelă. Din care mă hrănesc pentru a crea realitatea paralelă a urmașilor mei.

Plec, las în urmă Maramureșul și mai în urmă Borșa și în urmă de tot locurile pe care nu le-am mai găsit așa cum erau în copilăria mea.

Drumul până aici începe să fie din ce în ce mai lung!