China cea mare

După multe ore de zbor cu avionul ajung pe aeroportul din Beijing.

Prima impresie este de sobrietate. Nici o reclamă care să te îndemne să consumi ceva, totul simplu, curat și mare.

Toți pasagerii sunt îndrumați de către oameni de ordine în uniforme să se înscrie la niște aparate. Trebuie să dai informații despre tine, despre călătoria ta din China. Totul este înregistrat, inclusiv amprentele.

Nici un lucrător de acolo nu-ți zâmbește, se comportă normal, civilizat dar sobru. Nu sunt obișnuită, venind dintr-o lume a fericirii superficiale dar mai ales fiind în vacanță nu mă zgârcesc să împart bezele dar nu primesc răspuns.

Un metrou intern ne duce spre locul de ridicare al bagajelor. Un aeroport uriaș cu organizare pe măsură.

Suntem așteptați de o chinezoaică simpatică care ne zâmbește contaminată de comportamentul occidental.

Mi se deschid vederii străzi cu 4-5 benzi pe un sens, blocuri siluete cu peste 20 de etaje, clădiri înalte și sclipitoare de birouri , șosele unele peste altele, lumini fără restricții.

Și mergem și mergem și parcă nu se mai sfârșesc.

Blocurile de locuințe multe, multe, înalte și foarte înalte au lumină la unele ferestre. Încerc să-mi închipui ce-i înăuntru. Aflu că locuințele din aceste blocuri au între 50mp și 85mp. Simplu, practic și pentru toate buzunarele. Există și locuințe cu suprafața de peste 100mp , după dorința și puterea financiară a fiecăruia.

Un restaurant ne servește rață Pekin grozav de bună. Mâncarea de multe feluri și pusă pe un cerc rotativ în centrul mesei ne gâdilă gusturile. Totul este ușor digerabil și gustos. La o masă alăturată patru prieteni joacă un joc de cărți. La altele, grupuri de familii sau prieteni își servesc cina. Un loc civilizat și primitor.

Zilele următoare pășesc pe Marele Zid, construcție impresionantă de zeci de mii de kilometri, peisajul din jur este copleșitor.

Urmează Piața Tienanmen și Orașul Interzis unde, după o oră și jumătate petrecută la coada de control pentru intrare , mi se confiscă stegulețul tricolor românesc ce s-a plimbat prin SUA și Rusia cu doar câțiva ani înainte. Încerc să negociez operațiunea dar mă lovesc de un refuz categoric. Este regulă și nu se încalcă. Deși îmi pare foarte rău o iau ca pe un semn, stegulețul și-a găsit un fel de capăt de drum.

Mausoleul lui Mao Zedong este pe una dintre laturile Pieței Tienanmen și este locul lor de pelerinaj. Marele Mao este eroul națiunii lor, cel care a tranformat China dintr-o semi-colonie într-o putere mondială majoră.

Al doilea erou al Chinei este considerat Deng Xiaoping cel care a tranformat economia Chinei într-o economie de piață socialistă. El este începutul Chinei de azi.

Actualul președinte Xi Jinping este al treilea mare erou al Chinei.

Cei care ajung în funcții guvernamentale importante fac școala specială de partid, un fel de școală de management. Cei mai buni la carte din școlile primare sunt recrutați, sunt admiși în această școală pe baza unui examen și după absolvire trec prin mai multe etape de instruire de jos în sus. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

Lin alias Carolin ghida noastră din Beijing ne spune că atunci când mama o vizitează dorește întotdeauna să se reculeagă la căpătâiul marelui Mao. Chinezii sunt foarte recunoscători pentru viața pe care au ajuns s-o trăiască acum și consideră că totul a început cu Mao Zedong.

Deși Orașul Interzis este un loc uimitor, cu clădiri din lemn contruite doar cu îmbinări meșteșugite și fără cuie, cu coloane interioare lustruite și colorate făcute din trunchiuri de copac, cu statuiete sculptate în cel mai mic detaliu unele aflate pe acoperișuri, simt că el reprezintă pentru chinezi doar vechimea civilizației lor. Urmașii ultimei dinastii de împărați nu sunt în atenția respectului lor.

Urmează temple taoiste, confucianiste și budiste, palatul de vară al împăraților, un regal de alei, lacuri, clădiri realizate parcă de mâna unui vrăjitor în lemn, toate martorele unei vechi culturi.

Peste tot tinere îmbrăcate în straie tradiționale, cu peruci și machiaje potrivite, se plimbă și-și fac poze pentru rețelele de socializare. Căci au rețelele lor exact ca noi.

Urmează platforma jocurilor olimpice din 2008, imensă și martoră a puterii de a construi lucruri majore.

Beijing un oraș cu 160 km lățime și 160 km lungime, cu peste 23 milioane de locuitori, cu o linie meridiană ce împarte imaginar orașul în est și vest, cu 6 inele de trafic a câte 4-5 benzi pe un sens, cu milioane de mașini majoritatea electrice, cu mii de blocuri de locuițe cu peste 20 de etaje, cu sute de clădiri de birouri cu pereți din sticlă și cu înălțimi amețitoare, cu străzi și trotuare curate călcate de pietoni puțini și preocupați, fără nici un cerșetor sau om al străzii, cu biciclete și motorete într-o continuă zumzăială, o adevărată metropolă a civilizației.

Este frig dar parcă aici nici fulgii nu întrăznesc să ningă. Să nu deranjeze.

Lin alias Carolin ne învață să numărăm până la 10 cu o singură mână, ne învață să salutăm în chineză și astfel spun Ni Hau în fiecare dimineață șoferului din autocar. Îmi zâmbește și-mi răspunde la fel.

În rest oamenii nu sunt preocupați în mod special de turiștii albi, încetul cu încetul își simt superioritatea poziției lor mondiale.

Trenul de mare viteză mă duce în Shanghai cu peste 300 km/oră și fără nici un minut întârziere. Privesc pe geam și încerc să-mi dau seama ce-i dincolo de marile orașe. Văd clădiri de 1-2 etaje, multe sere, câmpul lucrat, nimic în paragină.

Shanghai, cel mai populat oraș al Chinei, centrul economic al acestui colos de țară, mă întâmpină cu aceleași mii de blocuri de locuințe și clădiri sclipitoare de birouri. Deja sunt obișnuită.

Cu toate acestea clădirile zgârie nor de pe malul râului Huangpu luminate noaptea într-o feerie de culori, imaginea asupra orașului de la etajul 118 al Turnului Shanghai a treia cea mai înaltă clădire din lume, șoselele suspendate pe care văd doar un șarpe nesfârșit de mașini care se tot deplasează fără a se încâlci, aceeași curățenie generalizată deși orașul are peste 30 milioane de locuitori, mă copleșesc. Este posibil? Da, este posibil!

Locurile cu însemnătate pentru partidul comunist chinez sunt supravegheate de poliție pentru un plus de respect. În rest poliția este prezentă doar în locurile aglomerate: piețe, temple. Nu există nici un fel de presiune.

Magazine pentru toate buzunarele, mall-uri, magazine alimentare mari cu tot ce vrei, restaurante mici și mari pentru servit masa pe fugă sau în tihnă în grupuri de prieteni gălăgioși și veseli strânși în jurul mesei cu cerc rotitor, taxiuri comandate de pe telefon , „Uberul” lor se numește Didi, delivery pe biciclete sau motorete conduse doar de chinezi, plăți rapide și între toți deopotrivă, persoane fizice sau juridice, printr-un program unic numit Alypay, spitale de stat și private, școli de stat si private, Disney Land, Park Aventura,etc. și ca un liant peste toate, un cult deosebit pentru familie și o grijă specială acordată seniorilor. Pământul este doar al statului chinez: poți avea o casă, poți s-o lași moștenire, dar pământul pe care se află casa este al statului. Comparativ cu noi combustibilul este la jumătate de preț , tarifele la gaze și curent la sfert de preț , alimentele cu 10-15% mai jos iar veniturile minime și medii comparabile cu cele de la noi.

Dar mai presus de toate securitatea este totală. Nimeni nu-ți ia nimic, te simți în siguranță oriunde și oricând.

Ghidul nostru de aici alias Michael, trecut de prima tinerețe, ne spune că știe de România din copilărie, că țara noastră a fost prietena Chinei, că a învățat pe de rost melodia unui film românesc ce a fost în mare vogă la ei. Caută pe internet melodia și ne-o pune la difuzorul din autocar. Este pătruns de aceasta întoarcere în timp.

Ne povestește că anul trecut a fost în Europa într-un grup de chinezi iar la Pisa doi dintre cei din grup au fost furați de rucsace. Nu s-au păzit destul, nu erau obișnuiti cu insecuritatea civilizatiei europene. La reclamația depusă carabinierilor li s-a răspuns că precis hoții au fost români.

-Și ai crezut? întreb rușinată.

-Nu, eu știu că românii sunt oameni buni, asta am simțit în copilărie când țările noatre erau prietene. Și sunt sigur că nu m-am înșelat.

Mă fac mică și strâng din dinți a neputință.

China, acestă țară comunistă cu partid unic, cu economie de piață, cu o siguranță maximă. O lecție de învățat.

Mica incursiune în China se sfârșește, grupul nostru format din oameni veseli, austeri, prețiosi, normali, comunicativi, taciturni, dar care m-a îmbogățit cu noi prietenii și sentimente diverse, ajunge înapoi în România.
Am un sentiment de tristețe, de ce situația de la noi este atât de diferită?

Disputele nesfârșite dintre politicieni, goana după influență și ciolan, neputințele de care dau dovadă conducătorii de zeci de ani în această democrație muribundă mă face și mai tristă după această vizită.

Draga mea Românie, ți-am lăsat stegulețul în coșul de lucruri interzise de lângă Piața Tienanmen. Aș vrea să-ți scuturi colbul și să strălucești.

Vezi tu cum.

Mie mi-au cam pierit speranțele.