Profesoara

Drum, lung și bunicel. Prin Maramureșul meu.

Mă apropii de semnul de intrare în Borșa, semn de piatră de pe vremea domiciliului meu aici. La radio cântă Toto Cutugno “Solo noi” și mă gândesc: 

solo noi – eu și orașul de unde am răsărit și de unde am plecat cu încredere spre alte zări; 

solo noi – eu și muntele semeț ce se vede atât de aproape, Pietrosul Rodnei de 2305 metri pe care l-am escaladat în copilărie până în vârf de vreo câteva ori ; 

solo noi – eu și strămoșii mei ce au rămas în curtea uneia dintre bisericile de aici; 

solo noi … și mintea-mi contruiește imagini…

Am un nod în gât de emoție.

Mă îndrept cu mașina pe un drum neterminat, spre casa Profesoarei. Din departare văd în fața porții unei case o siluetă de adolescentă ce îmi face cu mâna. Mă apropii și încep să recunosc omul ce l-am lăsat în amintiri de peste 40 ani. Cobor din mașină și mă îndrept grăbită să iau în brațe ființa silfidă și plină de viață ce mă fascina acum mult timp. Nu-mi vine să cred că o am așa de aproape! A trecut atât de mult timp!

Are aceeași statură și siluetă, cu părul la fel de scurt, cu fața luminoasă pe care stau prinse câteva riduri în plus. Ne îmbrățișăm emoționate, cu ochii ușor umezi, ne privim pentru a ne redescoperi. Regăsesc aceeași enegie și vitalitate. Mă plimbă prin camerele casei construită de ea, o casă primitoare cu obiecte ce i se potrivesc.

Un perete de diplome stă martor științei ce se strecoară prin legăturile nevăzute ale creierului ei de matematician. Agăț și eu acolo o diplomă imaginară pentru un om ce a stat la intersecția drumurilor mele. Preocupată, îmi oferă plante culese de ea, pentru ceai , și un dar ce l-a pregatit special pentru mine: o poșetuță din piele în care a pus 1 leu. ”O poșetă nu se dăruiește niciodată goală!”– îmi spune zâmbind. Gestul mi se pare deosebit, nu l-am mai întâlnit până acum, să pui un simbol al vieții materiale, într-un loc născocit pentru asta, atunci când îl faci cadou!

Îi întind o floare în care am stocat multă dragoste și preocuparea de a o transporta în siguranță.

Ne așezăm la povești, vorbele ni se împletesc, ne spunem un rezumat succint al vieții derulate până acum. Din dorința de a comunica cât mai multe, sărim de la o idee la alta dar toate nasc un dialog frumos, emoționant și cald.

Nu puteam rata masa de meditații unde o foaie cu exerciții matematice stă cuminte sub un creion ascuțit la ambele capete. N-am văzut de mult un asemenea creion, mi-am amintit de utilitatea lui atunci când ești preocupat de logica problemelor și nu de mina de grafit ce se tocește repede.

Primesc o cupă de afine proaspăt culese de Doamna de pe deluțurile din jur. Totul este natural, sincer și pur, așa cum am lăsat demult, atunci când am tras ușa după mine , îndreptându-mă spre alte zări.

Trebuie să plec, îmbrățisez Omul ce a rămas un reper în viața mea, promițându-ne că ne vom mai vedea. Ne facem cu mâna.

Un ușor nor de praf estompează imaginea ce o las în urmă, particule de nisip se agită să se facă remarcate pentru ca, în final , să se aștearnă tăcute pe sol amestecându-se cu uitarea.

Doamna Ioana Mîndreanu este profesoară de matematică în orașul Borșa Maramureș. A transmis tainele acestei științe zecilor de generații ce au învățat la școala generală nr. 8 din micuța localitate de munte. O mulțime considerabilă dintre acești elevi o poartă în minte și în suflete pentru harul ei de dascăl.

Cu capul plecat de recunoștință și ochii ridicati spre cer de speranță, vă mulțumesc doamna Profesoară!