Văzduhul te vede!

Adunările de oameni au o încărcătură energetică capabilă de influențe. Bisericile adună la slujbe astfel de mulțimi. Credincioșii.

Într-o după-masă de joi am făcut parte și eu dintr-o adunare pentru slujbă, cu mama.

În locul în care am fost, slujbele se țin la subsol, biserica nefiind terminată. Poate uneori, acolo ne este locul față de Divin. Sau poate întotdeauna!

De fiecare dată sunetul clopotului bisericii ce cheamă lumea la rugăciune mă înfioară. Este ca un semnal de atenționare pentru muritori: văzduhul te vede!

Încăperea mică s-a umplut cu oameni. Din câte am văzut erau obișnuiții locului. Se mișcau cu dezinvoltură, cunoșteau regulile locului: unde se scriu acatiste, unde se pot face donații, unde sunt pernuțele de pus sub genunchi, etc.

Înăuntru – atmosferă încărcată de mister. La lumina lumânărilor glasul cântătorilor este punctat esențial de preoții ce preiau mesajul pentru citirea din Evanghelii. Enoriașii din încăpere cântă și ei pasajele ce deja le cunosc pe de rost.

Închid ochii cu mâinile împreunate și adulmec mirosul fumului ce iese din cadelniță. Aud clinchetul clopoțeilor ca un strigăt la pocăință. Rog Divinul să-mi asculte dorințele. Văd cu ochii minții un întuneric luminos. Doar așa mă pot conecta cu alte dimensiuni!

Când deschid ochii mă izbește realitatea și fără să vreau mintea îmi aluneca spre preocupările obișnuite. Frânturi. Le alung repede, mi-e rușine să nu mi se vadă gândurile profane. Oare la toți e la fel?

Preoții primesc biletele de pomenire, aproape aceleași în fiecare săptămână și rostesc pomenirile în gândurile lor. Doar ei știu dacă le rostesc pe toate. Dar noi avem încredere sau ne amăgim că este așa. Sunt oameni și ei, poate uneori și lor le zboară gândurile!

Cu un automatism anticipat, unii credincioși se așează în genunchi știind că vine momentul care cere această evlavie. Unii se uită în jur să vadă ce e nou, poate o persoană nemaivăzută pe care o măsoară cu ochi curioși. Percep gesturi făcute repede, parcă în așteptarea terminării slujbei: „Am bifat-o și pe asta!”

La final și miruirea făcută de preot mi se pare un pic pe repede înainte. La cei 30-40 de oameni câți eram, mă gândeam că va avea ceva personal de spus fiecăruia: „Bine ați venit!” sau „Ce vă mai face mama?” sau „Cum stați cu sănătatea de la ultima întâlnire?” sau, sau, sau…. ca un semn de apropiere de trăirile pământene ale fiecăruia.

Rutina bat-o vina! S-a cuibărit și în locașul sfânt!

A doua zi mi-e bine. De ce?

Am liniștea că am fost într-un loc cu o energie specială. Asta îmi dă o stare de bine care în cele din urmă se regăsește într-o sănătate fizică mai bună. Pentru că o stare mentală bună duce la o stare fizică bună.

Din acest motiv, a vizita bisericile în momentele de rugăciune colectivă și nu numai, este un lucru bun pentru sănătatea noastră și în cele din urmă pentru binele a tot ce ne înconjoară.

De făcut, măcar din când în când!

Ce avem de pierdut? Nimic!

Ce avem de câștigat? Poate totul!