Bine, rău? Așa era!…Bine, rău? Așa este!

În vremea socialismului din România, toate societățile comerciale erau de stat și erau pline de angajați, cu treabă multă de făcut sau cu mai puțină. Nimeni nu era fără loc de muncă sau nu avea voie să fie. Dacă erai legitimat pe stradă, oriunde, și nu aveai un loc de muncă erai cercetat.

Toți absolvenții de școli liceale sau universitare, primeau repartiții și acestea erau în așa fel gândite încât să existe un echilibru în popularea zonelor țării.

Bine, rău? Așa era!

Se nășteau adevărate povești de dragoste între stagiari (absolvenții de studii superioare aflați în perioada de ucenicie) în locurile în care erau repartizați! Mulți rămâneau acolo să-și clădească viața, alții găseau modalități de întoarcere acasă. Oricum, pentru toți era o lecție de viață. Departe de puful din cuibul de acasă făceau un alt fel de armată iar asta îi călea!

Bine, rău? Așa era!

Exista o birocrație excesivă: un act, o decizie, o idee, etc. trebuia să treacă prin multe locuri până la aprobare. Într-un fel pentru a se justifica locul de muncă al fiecăruia. Și se înjura și se scuipa în draci din cauza timpului petrecut pentru rezolvarea unei situații.

Bine, rău? Așa era!

Timpul a trecut și iată-ne în minunata economie de piață capitalistă.

Pe stradă sunt oameni mulți și printre ei o grămadă considerabilă fără loc de muncă. De nevoie dar mai ales de voie! Există prea multă asistență socială, Europa are o orientare de stânga cu protecție socială excesivă. Un dosar pus unde trebuie rezolvă venitul! De ce să mai muncești?

Bine, rău? Așa este!

Nu știu cum, în acest context de economie de piață și de democrație s-au născut societăți mari, mari cu sute și mii de angajați. Multinaționalele. Aceste aglomerări de oameni nu pot funcționa fără regulamente și proceduri. Doamne și cât le place să invoce aceste PROCEDURI!! Și astfel orice dorești să faci sau să schimbi durează foarte mult timp. Se naște o idee și până se plimbă pe la toate birourile și prin toate ședințele, se transformă într-atât încât nu mai are nimic din ceea ce a fost inițial. Iar timpul ce a trecut poate a făcut din acea idee ceva ce nu mai trebuie.

La aceste companii cel mai mult îmi place departamentul juridic. Dacă afacerea este mare sunt mai multi juriști. De se nimerește să faci un contract cu o astfel de societatea comercială, ai pus-o! Fiecare cunoscător de reguli scrise și drept apărător al legii începe în a-și da cu părerea și face notări în document fiecare cu culoarea proprie, să se vadă bine. Am primit un asemenea “curcubeu”. M-am mutat pe scaunul biroului vecin să-mi schimb poziția în firmă (!) și am început lectura. Pe diagonală, că eram sigură că nu mai pot avea nimic de adăugat/schimbat. Ce mi-a sărit în ochi erau obligațiile: la mine vreo 20 la ei vreo 3. Partea cea mai frumoasă a fost că produsele ce făceau obiectul contractului au fost predate înainte ca documentele semnate de toate departamentele să ajungă la mine. De, procedurile bată-le vina! Noroc cu dinamica și curajul nostru într-ale riscului.

Bine, rău? Așa este!

Aceste companii nu mai au nimic de-a face cu progresul unei societăți capitaliste așa cum ne-o imaginam noi. Sunt atât de frânate de reguli și proceduri încât sunt niște mamuți înceți cu care ți-e foarte greu să colaborezi din postura unei societăți mici și dinamice. Dar mai ales sunt periculoase social. Pot influența politici de țară!

Ideile geniale se nasc în „garaje”! Sunt ca o sclipire. Și sunt motorul unei societăți câștigătoare. Dinamica societăților comerciale mici care se reconfigurează, se reinventează și reușesc să dea soluții rapide este una dintre cheile dezvoltării și a progresului. Orice intervine: o schimbare de produs, o greșeală, un alt termen de predare, se poate rezolva cu o rapiditate ce duce la succes în cele mai multe situații.

În noua orânduială aceste societăți mamut încep să înghită încet și sigur micile activități private ( afacerile mici, sătule de atâtea reguli și obligații de îndeplinit, la fel ca și în cazul activităților mari) și astfel se va ajunge la aceeași încetineală, birocrație și imposibilitate de schimbare ca în mult înjurată ordine socialistă.

Deci ajungem de unde am plecat, cum bine zisa Caragiale:

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”

Bine, rău? Așa este!