Întâlnirea după întâlnire

De câteva luni m-a cuprins nerăbdarea pregătirilor întâlnirii cu colegii de liceu.

Numărăm 40 de ani de la absolvire.

A luat naștere un grup de whatsapp și o interacțiune on line.

În fiecare zi scădeam ore din timpul rămas până la revedere.

Cu emoție am pășit în ziua întâlnirii.

Mă apropii de liceu și văzând mulțimea, mă așez tăcută într-o parte căutând fețe cunoscute. Le găsesc și încep să prind curaj că sunt în locul potrivit.

Poza de grup mare din fața liceului nu are cum să ne cuprindă în totalitate. Sugerează doar ideea că suntem toți acolo.

Ne îndreptăm spre sala festivă, pe coridoarele pline de amintiri. Aproape de ieșirea din clădire spre curtea interioară, o voce mă chemă pe nume: “Mirela!” Mă întorc și văd fața bisericească ce ne-a copleșit pe toți cu turnura din viața lui: Ilie, alias Mitropolitul Iosif. Sunt cuprinsă de un val de emoție: m-a recunoscut sau poate mă cunoaște. Încă nu știu.

Este unul dintre colegii cu care-mi doresc o interacțiune : Ilie Pop , frumosul după care ne uitam pe furiș în liceu. Acum, un om luminat de căutări și găsiri într-ale Văzduhului. Sper și cred că poate să-mi dea răspunsuri la multe întrebări.

Îmbrățișez persoane pe care le asociez cu imagini de acum 40 de ani.

Facem o altă poză de grup sub martorul tăcut din curtea liceului, un copac răbdător și plin de amintiri. Parcă frunzele proaspăt crescute vor să ne spună câte știu de la crengile de care se prind!

Pașii ne duc în încăperea ce va găzdui și va memora vorbele fiecăruia.

Patru Doamne profesoare ne măgulesc cu atenția ce ne-o acordă prin prezență. Cu înțelepciunea anilor trăiți, ne spun cuvinte ce ne ung sufletul.

Apoi, rând pe rând , fiecare coleg rostește vorbe pe care le-a pregătit sau vorbe ce-i vin pe loc în minte. Mai toți spun în special de copii și nepoți. Ea este mama unui cercetător, el este tatăl unui medic, ea este bunică a trei nepoți, el este tatăl profesorului de acolo, etc. Mi-aș fi dorit să aud și mai multe și mai ales despre ei.

Îmi vine rândul și spun despre mine că sunt mulțumită de viața mea, că-s împlinită și fericită. Uit să-mi etalez performanțele din școala de după liceu și prezentul ca antreprenor.

După cântecul pe care-l fredonăm și cu care am încheiat liceul acum 40 de ani, ne revedem după masă pentru petrecere.

Și petrecem.

Cu soți, soții, aparținători, adunați într-o mare de oameni dornici de bună dispoziție.

Muzica ne cheamă la mișcare, terasa ne îmbie la schimb de vorbe, altele decât cele din sala festivă. Vorbe mai puțin formale.

Cum fiecare grup are câte un cetățean turmentat, avem și noi unul. Al nostru are o carte de vizită ce-i dă un soi de siguranță: este tatăl unei fete sclipitoare, un mare om de știință al lumii. Deci, cumva, nici el nu e un oarecare. Și nu e. Este liber. Liber în manifestare, în vorbe, în alegere. Nu-i pasă că: nu-i sănătos să consumi alcool în exces, nu-i frumos să-ți iasă cămașa din pantaloni, nu-i sănătos să fumezi, etc. Nu-l interesează judecățile, prejudecățile, sfaturile. Stau și gândesc. Oare? Oare cum este mai bine? Dar care bine?

Ascult experiențe de viață cât îmi permite timpul. Ce mare-i lumea!

Găsesc colegi schimbați de timp mai mult sau mai puțin, descopăr suflete.

Revăd colegi ce mi-au atins acum mulți ani, coarda sensibilă a sufletului de adolescentă. Tot ce nu s-a consumat este mai dulce, mai pur. Deschide imaginații. E bine!

Din bagheta magică a zânei, totul dispare.

Sunt înapoi în viața mea cotidiană: focul arde sub oala de ciobă, hainele se învârt în cuva mașinii de spălat, mama mă cheamă să-i aduc cutia cu medicamente iar ceasul își mută acele în fie ce minut spre săptămâna ce va începe cu multă treabă de la birou.

Rămân cu gândul la momentele ce au trecut. Au fost clipe.

O lacrimă jucăușă încearcă să cadă pe obraz. Îmi pare rău că s-a sfârșit ce am așteptat cu atâta nerăbdare!

Simt nevoie unei întâlniri după întâlnire.

Mai sunt atâtea lucruri ce nu s-au spus!